Cand noaptea isi numara ultimele stele, sa ne deschidem ochii si sufletele si sa urcam impreuna ca sa vedem Rasaritul.

Eu si corpul meu: Eve Ensler

Nu am mai avut energia sau timpul sa va scriu in ultima vreme, desi am atatea sa va spun si mereu ma gandesc la voi. Va impartasesc acum un articol frumos pe care l-am citit mai devreme. M-a impresionat si mi-a adus aminte cat ii ia unui om sa ajunga sa isi ingrijeasca si sa isi trateze cu recunostiinta corpul.

Sper sa va placa!🙂

 
“Pentru mult timp, eram eu si corpul meu. <Eu> era compus din povesti, din pofte, din nazuinte, din dorinte proiectate in viitor. <Eu> incerca sa nu fie un produs al trecutului meu violent, dar separarea care avusese deja loc dintre mine si corpul meu avea urmari destul de importante. <Eu>incerca tot timpul sa devina ceva, cineva. <Eu> exista numai in incercare. Corpul meu statea des in cale.

„Eu” era un cap plutitor. Ani buni, am purtat de fapt doar palarii. Era un mod de a imi pastra capul atasat. Era un mod de a ma localiza pe mine insami. Imi faceam griji ca daca imi scot palaria nu voi mai fi aici. Am avut chiar un terapeut care mi-a spus o data:„Eve, vii aici de doi ani, si, sincer, nu mi-a trecut prin cap vreodata ca ai avea un corp.” In tot acest timp am locuit in oras, pentru ca, sincera sa fiu, imi era teama de copaci.

Nu am avut niciodata copii deoarece capetele nu pot sa nasca. Copiii nu ies de fapt din gura ta.

Cum nu aveam niciun punct de referinta pentru corpul meu, am inceput sa intreb alte femei despre corpurile lor — in particular, vaginele lor, deoarece credeam ca vaginele sunt oarecum importante. Asta m-a facut sa scriu „Monoloagele vaginului”, ceea ce m-a facut sa vorbesc despre vagine in mod obsesiv si fara oprire, oriunde puteam. Am facut asta in fata multor straini. Intr-o seara pe scena, chiar am intrat in vaginul meu. A fost o experienta extatica. M-a speriat, m-a energizat, si apoi am devenit o persoana motivata,un vagin motivat.

Am inceput sa imi vad corpul ca pe un obiect, un obiect care se poate misca repede, un obiect care poate sa indeplineasca alte lucruri, multe lucruri, toate deodata. Am inceput sa imi vad corpul ca pe un iPad sau o masina. Il conduceam si ii ceream lucruri. Nu avea limite. Era invincibil. Era acolo pentru a fi cucerit si condus precum Pamantul insusi. Nu tineam seama de el; nu, il organizam si il dirijam. Nu aveam rabdare pentru corpul meu ;L-am fortat sa fie in forma. Eram lacoma. Am luat mai mult decat corpul meu avea de oferit. Daca eram obosita, beam mai multe espresso-uri. Daca imi era teama, mergeam in locuri mai periculoase.

Sigur ca aveam momente cand imi apreciam corpul, asa cum un parinte care isi maltrateaza copilul poate avea uneori momente de blandete. Tatal meu a fost foarte bun cu mine cand am implinit 16 ani, de exemplu. Auzeam oamenii murmurand din cand in cand ca ar trebui sa imi iubesc corpul, asa ca am invatat cum sa fac asta. Eram vegetariana, nu beam, nu fumam. Dar toate astea nu erau decat un mod mai sofisticat de a-mi manipula corpul – o separare si mai adanca, cum ar fi plantarea unei gradini de legume pe o autostrada.

Pentru ca vorbeam asa de mult despre vaginul meu, multe femei au inceput sa imi povesteasca despre ale lor — povestile lor despre corpurile lor. De fapt, aceste povesti m-au obligat sa merg in jurul lumii, si am fost in peste 60 de tari. Am auzit mii de povesti. Si trebuie sa va spun, a existat intotdeauna acest moment in care femeile impartaseau cu mine acel moment special in care ele se separau de corpul lor — cand plecau de acasa.Auzeam despre femei care erau molestate in paturile lor, biciuite in vesmantul lor burqa,lasate ca si moarte prin parcari, arse cu acid in bucatariile lor. Unele femei au devenit tacute si au disparut. Altele au devenit masini nebune, motivate, ca mine.

In mijlocul calatoriilor mele, am implinit 40 de ani si am inceput sa imi urasc corpul, ceea ce a fost de fapt un progres, pentru ca macar exista destul de mult ca sa il urasc. Burta mea – burta e cea pe care o uram. Era o dovada ca nu ma descurcasem destul de bine,ca eram batrana si nu fabuloasa, si nu perfecta, sau capabila sa ma potrivesc imaginii corporatiste predeterminate de a fi in forma. Burta mea era dovada ca esuasem, ca ma dezamagise, ca era stricata. Viata mea devenise o incercare si o obsesie de a scapa de ea. Aceasta obsesie a devenit atat de extrema incat am scris o piesa despre ea. Dar cu cat vorbeam mai mult despre ea, cu atat corpul meu se fragmenta mai mult, devenea un obiect. Devenise divertisment; devenise un nou fel de bun de consum, ceva ce vindeam.

Apoi am plecat in alta parte. M-am dus in afara a ceea ce credeam ca stiu. M-am dus in Republica Democrata Congo. Si am auzit povesti care au spulberat toate celelalte povesti. Am auzit povesti care mi-au patruns in corp. Am auzit despre o fetita care facea tot timpul pipi pe ea din cauza ca atat de multi soldati se infipsesera in ea. Am ascultat o femeie de 80 de ani ale carei picioare fusesera rupte si scoase din incheieturi si rasucite peste capul ei in timp ce soldatii o violau asa. Sunt mii de asemenea povesti. Si multe dintre femei aveau gauri in corpurile lor — gauri, fistule — care erau rezultatele violentei razboiului — gauri in tesatura sufletului lor. Aceste povesti mi-au saturat celulele si nervii. Si, ca sa fiu sincera, nu am mai dormit timp de trei ani.

Toate povestile au inceput sa sangereze impreuna. Violarea Pamantului, jefuirea mineralelor, distrugerea vaginelor – niciuna din ele nu mai era separata de celelalte sau de mine. Soldatii din militie violau bebelusi de sase luni pentru ca tari indepartate sa aiba acces la aur si coltan pentru iPhone-urile si computerele lor. Corpul meu nu numai ca devenise o masina motivata, dar era responsabil acum de distrugerea corpurilor altor femei in cursa sa dementa de a face mai multe masini care sa sprijine viteza si eficienta masinii mele.

Apoi m-am imbolnavit de cancer – sau am aflat ca aveam cancer. A venit ca o pasare in viteza care se izbeste de o fereastra. Dintr-o data, aveam un corp, un corp care era intepatsi impuns si perforat, un corp care era taiat si deschis larg, un corp caruia unele organe i-au fost indepartate, transportate, rearanjate si reconstruite, un corp care a fost scanat si in care se infipsesera tuburi, un corp care ardea din cauza chimicalelor. Cancerul a aruncat in aer peretele separarii mele. Am inteles dintr-o data ca acea criza din corpul meu era criza din lume, si nu urma sa se intample mai tarziu, ci se intampla acum.

Dintr-o data, cancerul meu era un cancer care era peste tot, cancerul cruzimii, cancerul lacomiei, cancerul care intra in oamenii ce locuiesc in apropierea fabricilor chimice – si ei sunt de obicei saraci – cancerul dinauntrul plamanilor minerilor, cancerul stresului de a nu realiza destul, cancerul traumelor ingropate, cancerul puilor crescuti in custi si al pestilor contaminati, cancerul din uterul femeilor, cauzat de violuri, cancerul care e peste tot din cauza neglijentei noastre.

In noua sa carte vizionara, „Noul Sine, Noua Lume”, scriitorul Philip Shepherd spune:[B]„Daca esti izolat de corpul tau, esti de asemenea izolat de corpul lumii, care pare apoi sa fie altul decat tine sau separat de tine, in loc sa se afle in continuumul vietii caruia ii apartii.”[/B] Inainte sa am cancer, lumea era ceva diferit. Era ca si cand as fi trait intr-o piscina stagnanta, iar cancerul a dinamitat bolovanul care ma separa de mare. Acum inot in ea. Acum ma intind in iarba si imi frec corpul de ea, si savurez noroiul de pe picioarele mele. Acum fac un pelerinaj zilnic pentru a vizita o anume salcie plangatoare de pe malul Senei, si sunt infometata dupa campurile verzi din tufarisul din afara Bukavului. Si atunci cand ploua tare, strig si alerg in cercuri.

Stiu ca totul e interconectat, iar cicatricea care imi brazdeaza trunchiul pe lungime reprezinta urmele cutremurului. Si sunt acolo, pe strazile din Port-au-Prince alaturi de alti trei milioane de oameni. Iar focul care arde in mine din ziua a treia pana in ziua a sasea de chimioterapie este focul care arde in padurile lumii. Stiu ca abcesul care a crescut in jurul ranii mele dupa operatie, jumatatea de litru de puroi, e Golful Mexic contaminat, si erau pelicani acoperiti de titei in interiorul meu si pesti morti care pluteau. Si cateterele pe care le-au infipt in mine fara medicatie adecvata m-au facut sa urlu la fel cum Pamantul urla din cauza forajelor.
In timpul celei de-a doua etape de chimioterapie, mama mea s-a imbolnavit foarte tare si m-am dus sa o vad. Si in numele interconectivitatii, inainte sa moara, nu si-a dorit decatsa fie adusa acasa, langa mult iubitul ei Golf Mexic. Asa ca am adus-o acasa, si m-am rugat ca titeiul sa nu ajunga pe plaja ei inainte sa moara. Din fericire, nu a ajuns. Iar ea a murit in liniste in locul ei preferat.

Cateva saptamani mai tarziu, eram in New Orleans, si aceasta prietena frumoasa, spirituala, mi-a spus ca vrea sa faca o vindecare pentru mine. Am fost onorata. Am fost la ea acasa, era dimineata, si soarele de dimineata din New Orleans se filtra prin perdele. Prietena mea pregatea un bol mare, si am intrebat: „Ce este?” Iar ea mi-a raspuns: „E pentru tine. Florile infrumuseteaza bolul iar mierea il face dulce.” Si am intrebat: „Dar ce legatura are apa?” Si in numele interconectivitatii, ea a raspuns: „Oh, este Golful Mexic.”Iar eu am spus: „Bineinteles ca e.” Apoi au ajuns celelalte femei si s-au asezat in cerc, iar Michaela mi-a turnat apa sacra pe cap. Si a cantat – vreau sa spun ca intregul ei corp a cantat. Si celelalte femei au cantat si s-au rugat pentru mine si mama mea.

Si pe masura ce Golful cel cald curgea peste capul meu gol mi-am dat seama ca incorpora ce e mai bun si ce e mai rau in noi. Era lacomia si neglijenta care au dus la explozia platformei petroliere. Erau toate minciunile care au fost spuse inainte si dupa.Era mierea din apa, care o facea dulce, era titeiul care o imbolnavea. Era capul meu care era chel si se simtea bine acum fara palarie. Era intregul meu sine care se topea in poala Michaelei. Erau lacrimile care nu se puteau distinge de apele Golfului, care imi cadeau pe obraz. Era faptul de a fi, in sfarsit, in corpul meu. Era regretul ca a durat atat de mult. Era gasirea unui loc al meu si uriasa responsabilitate care insoteste interconectivitatea. Era razboiul continuu si devastator din Congo si indiferenta lumii. Erau femeile congoleze care acum se ridica. Era mama mea plecand, exact in momentul in care eu ma nasteam. Era constientizarea faptului ca fusesem la un pas de moarte – la fel cum Terra, mama noastra, de-abia se mai tine, la fel cum 75% din planeta de-abia se descurca, la fel cum exista o reteta pentru supravietuire.

Ceea ce am invatat e ca asta are legatura cu atentia si resursele pe care le merita toata lumea. Erau prieteni care pledeaza si o sora grijulie. Erau doctori intelepti si medicina avansata si chirurgi care stiu cum sa isi foloseasca mainile. Erau asistente medicale prost platite si foarte iubitoare. Erau vraci si uleiuri aromatice. Erau oameni care veneau cu vraji si ritualuri. Era vorba sa ai o viziune asupra viitorului si ceva pentru care sa lupti,pentru ca stiu ca acest zbucium nu e al meu. Era un milion de rugaciuni. Erau o mie de aleluia si un milion de mantre om. Era o gramada de furie, umor dement, multa atentie, indignare. Era energie, iubire si bucurie. Erau toate aceste lucruri. Erau toate aceste lucruri.Toate aceste lucruri erau in apa, in in lume, in corpul meu! “

Sursa

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: