Cand noaptea isi numara ultimele stele, sa ne deschidem ochii si sufletele si sa urcam impreuna ca sa vedem Rasaritul.

Dragii mei,

De la inceputul anului trec mental, spiritual si fizic prin multiple schimbari profunde. Constiinta mi s-a deschis mult mai mult decat inainte de ianuarie 2013, si simt ca pot accesa o Cunoastere Universala imensa, complesitoare, divina, si care in acelasi timp, simt ca a facut parte din mine de la Inceput. Reusesc fara efort materializarea unor dorinte si meditatia a inceput sa se simta ca a doua natura a mea ( Da,a doua, nu prima, deoarece inca sunt destul de dominata de nelinistile egoului in aceasta perioada si meditez foarte rar. Insa atunci cand doar ma asez in pozitie de meditatie, mintea mea intra instant in stare meditativa, se face liniste complet si simt cum ma expandez, cu devin UNA cu TOTUL, pulsez in ritmul Universului, si o beatitudine imensa ma scalda. Insa, cum spuneam, cu greu gasesc momente in care sa imi aduc aminte sa meditez. Poate ca asa trebuie sa fie. Zilele acestea, in prim plan este ego-ul si nelinistile lui – pe care trebuie sa il imbratisez si accept acum ori niciodata.)

Intentia e de ajuns pentru a realiza anumite lucruri, uneori ne mai fiind  nevoie si de actiune. De exemplu, daca vreau sa comunic in planurile superioare, daca vreau sa curat pe cineva energetic, daca vreau sa ma conectez la cineva etc. Am zile de depresie si teama si zile de supraconstienta. Am zile in care nu inteleg nimic si mintea e foarte activa, si zile in care mintea e complet goala si am revelatii superbe. Este o continua oscilatie si am inteles ca e normal. Pana cand ne vom ancora complet in energiile noi, vom oscila continuu intre iluzia 3D si iluzia 5D. Folosesc termenul “iluzie” pentru amandoua deoarece toate lumile pe care le vom experimenta ca oameni, sunt iluzii, sunt creatii ale intentiei si gandului nostru. In masura in care ne-am creat realitatea din 3D, ne vom crea si realitatea din 5D. Numai ca 5D are alte legi. Aici nu se poate ajunge cu energii negative, joase. De aceea inca mai suntem cu un picior in 3D, pentru a ne intelege pe noi insine in totalitatea noastra, a ne accepta si a asimila “negativul”, in loc sa il reprimam si sa ramanem agatati in dimensiuni joase. “ Ceea ce nu lasam sa existe, nu ne lasa sa traim. “ spunea cineva.

Dincolo de toate schimbarile, de amintiri dureroase, de toata agitatia emotionala si mentala, undeva in mine ramane mereu o lumina care straluceste peste toate, o inteligenta superioara care detine imaginea completa dar care lasa totusi sa se consume drama, si un calm divin imperturbabil. Aceste minunate daruri le-am primit odata cu 2013.

In ultima saptamana am tot mai multe simptome fizice. Simptome partiale de gripa care nu prea e ea gripa: dureri de oase, dureri de muschi, febra, frisoane, dureri de ochi, ameteli – care vin si trec si iar vin. O stare de epuizare completa si vitalitate minima. Nevoie de somn continua desi dorm circa 10 ore pe noapte. Somn foarte, foarte agitat, cu vise vivide si complicate in care parca traiesc in dimensiuni paralele reale si in care in general ma intalnesc cu oameni din trecut cu care am rupt legaturile candva, si se face ca impreuna cu ei indeplinesc misiuni spirituale. Trezit la ora 4 dimineata automat. Greturi. Pofta de mancare excesiva, combinata cu lipsa poftei de mancare. Dureri de picioare. Junghiuri in brate. Apasare pe piept. O nebunie de simptome! M-am curatat, am cerut si ajutor, insa nu cred ca va functiona altceva in afara acceptarii acestei stari. Pana la urma este o recalibrare a trupului fizic care este obligatorie pentru a ne continua evolutia. Si din cate am vorbit si cu altii, sunt o multime de alti oameni care au aceste simptome. Cineva spunea ca vor dura pana la echinoctiu. Asa ca nu ma ingrijorez si nici nu fug la doctor, deoarece si vocea mea interioara imi spune: E bine, schimbarile astea sunt necesare, ele inseamna evolutie.

In plus, ati observat si voi numerele? Eu le vad peste tot. 11, 22, 33, 44, 55, 11:22, 11:11, 12:12, 13:13, 5:55, 333, 4:44, 22:22. Numerele vorbesc. Numerele ne transmit ce facem bine, cand am deviat de la traseu, ce anume avem de schimbat, ne transmit mesaje ascunse in constienta noastra. Eu stiu doar ce inseamna 11 si 33 si 55. Pe restul nu le-am descifrat. Insa ele insista sa apara. Si apar pana cand mesajul este livrat.

Ei, si azi era o zi din acelea pamantesti, fizice, triste, in care lancezeam in 3D pana am citit articolul pe care urmeaza sa vi-l impartasesc. Odata ce am citit acest articol, de o frumusete divina, am simtit ca m-am conectat la energii superioare, ca am intrat in meditatie si pacea s-a asternut in mine. Cititi-l cu rabdare, si daca vi se pare prea lung, greu, reveniti la el de inca cateva ori.

Va iubesc si sunt alaturi de voi!

Diana

 

Sri AUROBINDO
1872 -1950

 

”Scopul sistemului Yoga este de a pătrunde în Prezenţa şi în Conştiinţa divină şi de a ne lăsa ghidaţi de ea, de a iubi Divinul numai de dragul iubirii de Divin, de a ne pune natura proprie la unison cu natura Divină, şi de a fi în toată voinţa noastră, în toate acţiunile şi în întreaga noastră viaţă, instrumentul Divinului. Scopul său nu este de a face din noi mari yoghini sau supraoameni (deşi se poate întâmpla şi aşa ceva), nici de a acapara Divinul în folosul puterii egoului, al orgoliului sau al plăcerii acestuia. Yoga nu are drept scop nici măcar moksha (eliberarea spirituală), deşi prin practica yoga eliberarea apare, şi de asemenea tot restul se poate produce, însă nu acesta este scopul pe care trebuie să-l urmărim. Ţelul nostru este numai Divinul. (II, 7).” Sri Aurobindo

Sri AUROBINDO s-a născut la 15 august 1872 la Calcutta. Tatăl său, pe nume Krishnadhan Ghose, era un medic bengalez care şi-a făcut studiile în Anglia, de unde s-a întors foarte europenizat. El nu dorea absolut deloc ca cei trei fii ai săi – Sri Aurobindo fiind cel mai mic – să fie contaminaţi cu ceea ce el numea “misticismul afumat şi retrograd” al Indiei. Deci, Sri Aurobindo a fost hotezat cu un prenume englez, Akroyd, a avut o guvernantă englezoaică, iar limba sa “maternă” a fost engleza. La vârsta de cinci ani a fost înscris la o şcoală organizată de nişte călugăriţe irlandeze, alături de băieţii funcţionarilor din administraţia britanică. Doi ani mai târziu, în 1879, cei trei băieţi au fost trimişi în Anglia. Sri Aurobindo nu şi-a mai văzut niciodată tatăl, care a murit cu puţin timp înaintea întoarcerii sale în India. Cât despre limba lui maternă, bengali, a învăţat-o la vârsta de 20 de ani. Datorită concepţiei sale educaţionale, tatăl său l-a sustras practic oricărei influenţe familiale, naţionale sau tradiţionale, deci putem spune că Sri Aurobindo a fost un spirit liber în concepţii şi în modul de a gândi. Şi aceasta este prima lecţie pe care o oferă discipolilor săi – libertatea gândirii. Cei trei băieţi au fost încredinţaţi unui pastor anglican din Manchester, cu instrucţiuni stricte de a nu intra în contact cu nici un indian şi de a nu primi nici o influenţă indiană. Totodată, tatăl lor i-a cerut pastorului să nu le dea nici o instruire religioasă, urmând să-şi aleagă ei înşişi religia pe care vor s-o urmeze atunci când vor fi maturi. Totuşi, nu se poate spune că dr. Ghose ar fi fost lipsit de inimă, căci el îngrijea gratuit bolnavii săraci din satele din Bengal şi chiar le dăruia sume substanţiale de bani. Intenţia lui era ca cei trei fii ai săi să fie nişte „oameni puternici şi de caracter”.

La 12 ani, Sri Aurobindo cunoştea la perfecţie franceza, latina şi, desigur, engleza. A intrat la şcoala St. Paul din Londra, unde a fost în mod deosebit apreciat de profesorii săi. În această perioadă citeşte foarte mult. Spre deosebire de fraţii săi, care-şi făcuseră mulţi prieteni, era oarecum singuratic, deşi nu era nicidecum prea exigent sau puritan şi chiar avea un simţ al umorului cu totul deosebit. La 18 ani termină şcoala şi primeşte o bursă pentru Cambridge, universitate pe care a absolvit-o în 1893. După primul an acolo câştigă toate premiile la poezie greacă şi latină, deşi după cum chiar el recunoştea, îl pasiona mai mult istoria şi mai ales marile revoluţii ale lumii. Îşi descoperă astfel vocaţia politică şi începe să-l preocupe independenţa ţării sale.

Devine secretarul asociaţiei studenţilor indieni de la Cambridge, pronunţă discursuri revoluţionare, renunţă la prenumele său englezesc şi intră într-o societate secretă numită “Lotus şi pumnal”. Se prezintă la un concurs pentru un post în guvernământul Indiei – India era în acea perioadă sub stăpânire britanică – trece primele probe strălucit, dar neglijează să se prezinte la proba de călărie. Ajunge apoi să fie considerat de autorităţi un “personaj periculos” şi este respins.
La vârsta de 20 de ani, Sri Aurobindo pleacă în India. Tatăl său tocmai murise şi el nu avea nici o situaţie materială asigurată acolo. Tot ceea ce rămăsese din cei 13 ani petrecuţi în Occident era dinamismul, şi ştim că India, extraordinar de bogată spiritual a avut întotdeauna nevoie de un plus de putere de acţiune.

Venind deci în India, Sri Aurobindo intră în lumea fascinantă a misterului şi tradiţiei spirituale, dar e totodată animat de dorinţa intensă de a acţiona, de a face ceva concret, căci “adevărul şi cunoaşterea sunt o rază palidă dacă nu le dai puterea de a schimba lumea.”

În următorii 13 ani s-a dedicat studiului şi practicii învăţăturilor tradiţionale yoghine, abordând această cale într-un mod cu totul inedit. Nu s-a izolat şi nici nu a stat în preajma unui Maestru, ci a practicat singur nerenunţând la viaţa socială, foarte activă, chiar agitată. Şi astfel, în mod spontan, el abordează o atitudine corectă din punct de vedere spiritual: nu încearcă să-şi scindeze existenţa în două – acţiune şi meditaţie; exterior şi interior. Din ziua în care s-a gândit prima dată să practice yoga, el a integrat în această practică absolut totul, căci a considerat că totul îl putea ajuta să evolueze spiritual şi a pornit pe această cale fără a privi înapoi.

Degeaba am încerca să găsim în viaţa lui Sri Aurobindo evenimente senzaţionale, întâmplări miraculoase, precum în viaţa altor înţelepţi sau mistici. Nimic nu pare a fi ieşit din comun, dar, după cum spune chiar el: “Totul e miracol, totul este profund pentru ochiul care crede cu adevărat.” L-a caracterizat întotdeauna un anumit “realism spiritual”. El nu a încercat niciodată să separe spiritualul de material: „totul este divin şi îl regăsesc pe Dumnezeu pretutindeni” spunea el.

Această atitudine de realism spiritual se reflectă în primul rând în acţiunile sale revoluţionare. El a elaborat un program care viza obţinerea independenţei Indiei, care presupunea printre altele pregătirea în secret a unei armate. Împreună cu fratele lui mai mic, Barin, organizează trupe în Bengal sub nume acoperitoare de cluburi sportive sau culturale. La un moment dat, l-a trimis pe unul din prietenii săi în Europa pe cheltuiala sa, pentru a studia fabricarea bombelor. Iată ce spunea el despre necesitatea unor astfel de acţiuni, care par a fi în contradicţie cu principiul nonviolenţei: “Este evident că în viaţa intelectuală, socială, politică şi morală omul nu poate face nici un pas înainte fără a lupta… Aşteptând ca forţele spirituale să fie eficiente în câştigarea acestor bătălii, forţele demoniace din oameni şi naţiuni distrug, masacrează, demolează şi ard… şi poate că voi sunteţi cauza distrugerii atâtor vieţi prin modul vostru de a înţelege nonviolenţa. Nici violenţa, nici nonviolenţa nu pot atinge şi elimina sursa răului.” Şi el mai spunea că “niciodată războaiele nu sunt purtate între forţele binelui şi ale răului, ci între două aspecte ale aceleiaşi ignoranţe”.

Din 1902 până în 1910, India a trecut printr-o perioadă de frământări politice. În 1906 Sri Aurobindo părăseşte Baroda şi se aruncă în vâltoarea vieţii politice din Calcutta, unde începuseră în acea perioadă mari mişcări studenţeşti. A făcut turnee politice în Bengal şi a publicat articole militante în ziarul naţionalist Banda Mutaram. Împreună cu un prieten, Bepin Pa, el lansează un cotidian în limba engleză în care declară ferm că scopul lor era independenţa totală a Indiei. Convins că India trebuia să-şi redobândească, odată cu independenţa, adevărata sa identitate, Sri Aurobindo a devenit un adevărat naţionalist, fără a înceta să practice yoga, care-i dădea seninătate şi stăpânire de sine. Fondează un partid naţionalist şi stabileşte un program de acţiune naţională. Devine directorul primului colegiu naţional din Calcutta. Discursurile şi articolele sale erau inatacabile din punct de vedere legal şi, deşi a fost arestat, a trebuit să fie eliberat. Aceasta l-a făcut celebru. A devenit liderul partidului naţionalist, deşi ar fi preferat să rămână “în culise”. Nu era deloc un fanatic, ci era un om foarte liniştit – avea acea putere charismatică de a face să tacă o mulţime de oameni prin rostirea unui singur cuvânt.

De altfel, cei care l-au cunoscut spuneau că ceea ce era extraordinar în prezenţa lui era liniştea pe care o emana, – desigur impresiona şi prin privirea lui extraordinar de luminoasă şi prin iubirea în care îi învăluia pe cei din jur – dar în primul rând era impresionantă această linişte copleşitoare pe care o simţeai în prezenţa lui.

În această perioadă clocotitoare, permanent ameninţat de poliţia secretă, Sri Aurobindo întâlneşte un yoghin, Vishnu Basckar Lele (la 13 ani de la întoarcerea în India), care are o mare influenţă asupra sa. Când Aurobindo i-a spus: “Eu vreau să practic yoga pentru a munci, pentru a acţiona, nu pentru a renunţa la lume şi nici pentru Nirvana”, acesta i-a dat un răspuns ciudat: “Pentru dumneavoastră asta nu ar trebui să fie dificil, întrucât sunteţi un poet.” Cei doi s-au retras pentru a medita într-o cameră izolată timp de trei zile. Sri Aurobindo a experimentat atunci cu adevărat liniştea mentală şi pacea interioară. După această experienţă practica sa yoghină pare să-l îndepărteze de acţiune, dar aceasta doar pentru a-l conduce la descoperirea secretului acţiunii şi al transformării lumii. Întreaga sa practică yoga de până atunci, precum şi credinţele sale profunde păreau nişte forme lipsite de conţinut făcând parte dintr-o enormă iluzie. Starea de conştiinţă atinsă de el a fost doar punctul de plecare către noi experienţe, către o Realitate totală, continuă, divină, care să integreze atât adevărul lumii cât şi adevărul transcendent. “Aspectul iluzoriu al lumii făcea loc treptat unui alt aspect în care iluzia nu mai era decât un mic fenomen de suprafaţă, în spatele căruia exista imensa Realitate Divină, o Realitate divină supremă în inima tuturor lucrurilor care îmi apăruseră la început ca forme vide sau imagini cinematografice. Şi aceasta nu era o reîncătuşare în simţuri, nu era o diminuare sau o cădere din experienţa supremă; din contră, era o elevare şi o lărgire constantă a Adevărului.”
Sri Aurobindo a trăit luni în şir în această stare de conştiinţă. Este interesant de remarcat că el a putut, menţinându-se în această stare, să continue editarea cotidianului, să participe la reuniuni secrete şi chiar să ţină discursuri politice. Cuvintele lui veneau acum, dintr-o sursă superioară de inspiraţie divină, “urmăriţi să fiţi conştienţi de această forţă din voi şi să o manifestaţi; fiecare lucru pe care îl faceţi să nu-l consideraţi acţiunea voastră, ci acţiunea Adevărului din voi.”

La 4 mai 1908, în zori, poliţia britanică îl arestează. Sri Aurobindo avea atunci 36 de ani. Avusese loc un atentat împotriva unui magistrat englez, iar bomba respectivă fusese fabricată în grădina fratelui său Barin, care antrena “discipolii”. El nu fusese în nici un fel implicat în acel atentat. Organizarea revoltei nu avusese nimic în comun cu asemenea acte de terorism individual.
A fost dus la închisoarea Laz Bazar. În primul moment credinţa sa a fost un pic zdruncinată, căci nu înţelegea intenţia divină aflată în spatele acestei întâmplări şi se aştepta să fie “protejat”.
A fost transferat la închisoarea din Alipore unde a stat un an în aşteptarea pronunţării verdictului. La început aştepta un semn divin ca să ştie ce are de făcut. Apoi şi-a amintit cum, cu o lună înainte de a fi închis, simţise o chemare de a abandona orice activitate pentru a fuziona cât mai profund cu Divinul. Nedorind să renunţe la activităţi, nu a ascultat acest apel şi acum simţea că toate legăturile pe care nu avusese puterea să le rupă singur i-au fost tăiate prin arestarea sa. În perioada petrecută în închisoare a atins starea de Conştiinţă Cosmică, Unitatea, cum a numit-o el, şi a explorat planurile supramentalului, menţinându-se permanent în contact cu Dumnezeu şi primind prin graţia sa Cunoaşterea Ultimă, trecând prin diferitele transformări ale conştiinţei.

În timpul celor şase luni cât a durat procesul, cu două sute de martori şi 4000 de piese la dosar, Sri Aurobindo era închis în fiecare zi într-o cuşcă de fier în mijlocul sălii de judecată. Dar experienţa conştiinţei supreme nu-l părăsea nici o clipă, astfel el nu vedea mulţimea ostilă, ci percepea pretutindeni prezenţa Supremului Absolut.

În acest mod, viziunea sa spirituală integrează treptat binele şi răul, adevărul şi minciuna, frumosul şi urâtul, el atingând acea experienţă a Unităţii care se află în spatele oricărui cuplu al contrariilor. Sri Aurobindo se întreabă din nou şi din nou care este rolul morţii, minciunii şi al suferinţei în această lume, şi cum poate fi adusă Lumina aici, pentru a le elimina definitiv. El îşi descoperă astfel Esenţa Fiinţei, dar se descoperă a fi în acelaşi timp şi o persoană universală. “De ce ţi-ai pune singur limite? Să simţi că tu eşti în sabia care te loveşte tot atât de mult cât şi în braţul care te iubeşte, atât în îmbrăţişarea Soarelui cât şi în dansul pământului, în tot ceea ce a trecut, tot ceea ce este acum şi în tot ceea ce se străduie să devină. Căci tu eşti infinit şi această bucurie ţi se oferă în totalitate.”
El experimentează de asemenea cunoaşterea prin identitate, despre care vorbeşte pe larg în Scrisorile sale. Primele semne ale acestei noi conştiinţe sunt că “începi să simţi că ceilalţi fac parte din tine însuţi, că sunt diferite repetări ale tale, acelaşi Eu modificat de către natură în alte corpuri.”
“Adevărata cunoaştere nu se obţine prin gândire, spune Sri Aurobindo, ea este ceea ce sunteţi voi, ceea ce deveniţi.”

Sri Aurobindo nu a fost un teoretician al evoluţiei. Tot ceea ce a scris este consecinţa realizărilor sale interioare. În perioada petrecută în închisoare a explorat succesiv planurile supramentale şi ne-a făcut apoi părtaşi ai acestor trăiri, reamintindu-ne însă permanent că trebuie să ne convingem prin proprie experienţă, să căutăm această realizare în noi.
La 5 mai 1909, după un an de închisoare, Sri Aurobindo a fost achitat în urma unor întâmplări aparent misterioase. În ziua judecăţii, când toată lumea se aştepta ca el să fie condamnat la moarte, avocatul său a fost cuprins de o iluminare spontană, care s-a transmis întregii săli. El a spus: “Mult timp după moartea lui cuvintele îi vor fi repetate nu numai în India, ci peste mări şi ţări. Căci vă spun, un om ca el nu se află doar aici, în faţa acestui tribunal, ci în faţa Curţii Supreme a istoriei.” Sri Aurobindo a fost achitat, dar fratele său a fost condamnat la moarte prin spânzurare.
Părăsind închisoarea la 37 de ani, Sri Aurobindo se simte ghidat de aceeaşi voce interioară care îi spune că nimic nu este imposibil, nimic nu este dificil. El regăseşte o scenă politică golită datorită execuţiilor şi deportărilor masive şi se reapucă de lucru, fondează două cotidiene, proclamă idealul independenţei totale. Acum nu mai este preocupat doar de destinul Indiei, ci de destinul întregii omeniri.
Din punct de vedere spiritual, caută secretul unei vieţi adevărate, divine în această lume. În februarie 1910, la mai puţin de un an de la ieşirea din închisoare, într-o seară, pe când se afla în biroul său de la ziar, a fost avertizat că va fi din nou arestat şi deportat în insulele Andaman. Atunci, deodată, a auzit clar aceeaşi voce interioară spunându-i: “Du-te la Chandernagor.”

Zece minute mai târziu s-a suit în prima barcă ce trecea pe Gange şi a plecat. Astfel s-a încheiat definitiv viaţa sa politică.

Despre următoarea perioadă a vieţii sale se ştie foarte puţin. La Chandernagor el s-a lansat în căutarea acelui secret care să unească jumătatea întunecoasă şi jumătatea luminoasă a vieţii, susul şi josul, planurile supramentale şi planurile subconştiente. El nu a relatat nimic despre aceste căutări şi descoperiri – în general era deosebit de tăcut când era vorba despre el însuşi. Gazda sa din Chandernagor povesteşte: “Când vorbea, se simţea că de fapt altcineva vorbeşte prin el. Îi puneam mâncarea în faţă şi el rămânea contemplând-o, apoi mânca puţin, mecanic. Părea absorbit chiar şi atunci când mânca şi medita cu ochii larg deschişi.”

După două luni petrecute la Chandernagor, Sri Aurobindo a auzit din nou vocea interioară care i-a spus să se refugieze la Pondichery, care pe atunci era sub guvernare franceză. Câteva zile mai târziu pleacă pe ascuns, tocmai când poliţia britanică îi depistase urmele. El părăseşte astfel pentru totdeauna India de Nord.

Ultimii 40 de ani ai vieţii sale îi va consacra transformării acestei realizări individuale într-o realizare a tuturor, astfel încât supramentalul să fie o stare permanentă de conştiinţă a oamenilor, aşa cum este acum mentalul. El vroia să deschidă astfel o cale care este încă blocată; adresează lumii întregi invitaţia de a participa la această aventură supramentală. Primii ani la Pondichery, Sri Aurobindo i-a trăit într-o mare sărăcie. Era departe de toţi cei care l-ar fi putut ajuta. Suspectat, scrisorile îi erau cenzurate, toate mişcările îi erau supravegeate de agenţii britanici, care încercau prin tot felul de manevre să-i obţină extrădarea şi chiar au încercat să-l răpească. Agenţii englezi au ascuns chiar documente compromiţătoare la el acasă şi l-au denunţat autorităţilor franceze. În cursul unei percheziţii, comisarul de poliţie francez a fost impresionat găsind opere de Homer şi constatând că Aurobindo vorbea perfect franceza, iar din acel moment nu a mai avut probleme cu poliţia. De altfel, deşi câţiva prieteni revoluţionari îl urmaseră şi aşteptau ca el să reia conducerea mişcărilor politice, totuşi, întrucât reuşise să trezească in compatrioţii lui spiritul de independenţă, Sri Aurobindo îşi considera misiunea încheiată în această direcţie.
India şi-a recâştigat independenta la 15 august 1952, exact la 80 de ani de la naşterea lui Sri Aurobindo.
În acest timp citeşte Vedele în original, până atunci nu citise decât traduceri şi nu cunoscuse decât erudiţi care nu pătrundeau sensul ascuns al scrierilor sacre. El descoperă în ele “un izvor nesecat de înţelepciune”, găsind explicaţia multor experienţe spirituale pe care le trăise şi pe care nu le putea explica satisfăcător prin învăţăturile şcolilor tradiţionale.

În 1910 îl vizitează un scriitor francez, Paul Richard, care în 1914 revine în India, doar pentru a-1 revedea pe Sri Aurobindo. El îl îndeamnă să scrie şi chiar fondează împreună o revistă filozofică bilingvă, Arya, sau Revista Marii Sinteze, în care Aurobindo expunea principiile viziunii sale asupra lumii. Discipolii nu au întârziat să vină şi să trăiască alături de el. Deoarece aceştia erau foarte numeroşi el a fondat un ashram împreună cu doamna Richard, care a devenit «Mama». Întrucât izbucneşte războiul, Richard se întoarce în Franţa şi Sri Aurobindo rămâne singur să scrie 64 de pagini de filozofie pe lună, deşi nu simţea că asta ar fi vocaţia sa. “Teoria mea este că un yoghin trebuie să fie capabil să facă orice este benefic”, şi aşa Aurobindo a devenit scriitor Ia 42 de ani. Timp de opt ani, până în 1920, el scrie fără întrerupere, aproape 5000 de pagini. Dar modul său de a scrie era cu totul special – scria patru, cinci sau chiar şase cărţi simultan, cu subiecte foarte diferite cum ar fi: Viaţa Divină, opera lui filozofică fundamentală şi viziunea sa spirituală asupra evoluţiei, Sinteza Yoga, în care descrie etapele practicii yoga şi trece în revistă toate disciplinele yoghine, Eseuri asupra Bhagavad-Gita-ei şi filozofia acţiunii, Secretul Vedelor, cu un studiu asupra originilor limbajului, Idealul Unităţii Umane, Ciclul Uman, care înfăţişează evoluţia sub aspectul social şi psihologic şi analizează posibilităţile viitoare ale societăţii umane.
El scria în continuu, neobosit, după cum mărturiseşte: “Nu făceam nici un efort pentru a scrie, doar lăsam Puterea superioară să se manifeste prin mine. Scriam într-o perfectă stare de linişte mentală, şi ceea ce scriam îmi venea gata formulat.”

După şase ani, în 1920, Sri Aurobindo hotărăşte că a spus destul deocamdată şi opreşte editarea revistei Arya. De acum înainte el va scrie aproape numai scrisori – mii şi mii de scrisori, conţinând tot felul de indicaţii asupra practicii yoga şi mai ales va scrie o colosală epopee de 28813 versuri, Savitri, care este mesajul său spiritual şi în care relatează experienţele planurilor sub şi supraconştiente şi istoria ocultă a evoluţiei terestre şi universale.

Sri Aurobindo se retrage începând din 1926 într-o recluziune totală din care nu avea să mai iasă decât o dată pe an pentru a apărea în public, şi asta până la moartea sa, în 1950. Opera sa este continuată de doamna Richard, supranumită Mere (Mama).

Între 1920 şi 1950, la Pondichery, Sri Aurobindo se dedică operei sale spirituale. Într-o primă perioadă, între 1920 şi 1926, Sri Aurobindo verifică experimental puterile conştiinţei, experimentând pe propriul lor corp, de exemplu, postul prelungit (fără a se devitaliza, ci din contră, fiind plini de energie) sau levitaţia. Odată chiar, Sri Aurobindo a consumat o cantitate imensă de opium care, datorită controlului pe care conştiinţa sa îl avea asupra corpului fizic, nu a avut nici un efect. În acea perioadă Sri Aurobindo scria 12 ore pe zi, mai mult scrisori adresate discipolilor săi, lucrând în fiecare noapte până la ora 4 dimineaţa. El a verificat, rând pe rând, toate aşa-zisele legi naturale, descoperind că toate sunt supuse conştiinţei şi prin urmare pot fi depăşite graţie acesteia.

Pe atunci avea puţini discipoli. Ei trăiau cu toţii într-o atmosferă cu totul specială, în care experienţele spirituale erau uimitor de uşor de obţinut, ca în joacă, şi se părea că voalurile dintre această lume şi celelalte sunt din ce în ce mai subţiri, de parcă zeii şi forţele supramentalului se aflau printre ei, manifestându-se prin ceea ce noi numim în mod obişnuit miracole. Dacă lucrurile ar fi continuat astfel, Sri Aurobindo şi Mere ar fi fondat o nouă religie, căci acele miracole erau suficient de spectaculoase pentru a zgudui lumea. Dar ei au devenit conştienţi de faptul că nu acesta este scopul pe calea lor spirituală, de aceea, într-o bună zi, ei au pus capăt acelor experimente şi s-au hotărât să reînceapă pe altă bază. La 20 noiembrie 1926, Sri Aurobindo anunţă că se retrage în solitudine totală şi că ashramul va fi condus oficial de Mere.

În a doua perioadă, din 1926 până în 1940, Sri Aurobindo îşi orientează practica asupra corpului şi subconştientului. Deşi atinseseră Nirvana şi învinseseră toate legile naturale dobândind puteri spirituale extraordinare, ei considerau că acestea sunt realizări accesibile oricărei fiinţe care se dăruie cu răbdare şi perseverenţă practicilor menţionate în Shastra-e şi de aceea căutau acum drumul necunoscut al transformării Materiei în Spirit. Spre deosebire de progresul spiritual, mental, sufletesc, această evoluţie care integra şi corpul fizic trebuie realizată într-o singură viaţă, căci altfel trebuie luat totul de la capăt. De asemenea, aici intră şi munca de purificare a subconştientului, atât la nivel individual cât şi colectiv. Ei descoperă astfel că fiecare fiinţă, pentru a ajunge la aceste realizări, trebuie să controleze pe deplin rezonanta cu subconştientul colectiv. Şi mai mult, ei au demonstrat că este imposibilă transformarea individului fără o minimă transformare a lumii. Realizând acest lucru, se hotărăsc să pună capăt şi acestei perioade – pe atunci aveau foarte puţini discipoli aleşi cu maximă exigenţă. Ei se decid să deschidă larg porţile ashramului lor, extinzându-şi învăţătura la nivel de masă.
Acest ashram nu seamănă prea mult cu cele tradiţionale – foarte mulţi discipoli, bărbaţi şi femei de toate vârstele, trăind în satul Pondichery, printre locuitorii obişnuiţi. Nu există reguli, discipolii au o viaţă socială foarte activă, iar Sri Aurobindo şi Mere sunt neobosiţi în ghidarea lor.
Sri Aurobindo şi-a părăsit corpul fizic pe 5 decembrie 1950, la vârsta de 78 de ani.
Viaţa şi căutările sale spirituale pot fi pentru noi toţi un minunat exemplu, o sursă de putere interioară şi de inspiraţie. Urmându-l în această aventură interioară, pe care el o numea “aventura conştiinţei şi a bucuriei”, fiecare din noi putem deveni o fereastră prin care Lumina strălucitoare a conştiinţei să se reverse în această lume. Sri Aurobindo spunea: “Dacă Pământul cere şi Supremul răspunde, clipa realizării poate fi chiar aceasta.”

După opinia lui: «Omul este în această perioadă o fiinţă anormală care încă nu şi-a găsit normalitatea». Printr-o operă literară şi didactică impunătoare, o veritabilă frescă a disciplinelor yoga, el ne introduce în mecanismul evoluţiei psihologice a societăţilor de-a lungul epocilor, de la primitivi până în epoca religiilor şi a raţiunii, a cărei inevitabilă descompunere o analizează. Foarte legat de gândirea non-dualistă a Indiei, dar hrănit de filosofia occidentală, Sri Aurobindo se preocupă mai ales de contactul cu ştiinţa modernă. Astfel, opera lui urmăreşte să realizeze o sinteză, capabilă să împace raţionalismul cu misticismul, acţiunea cu contemplarea, ştiinţa occidentală cu înţelepciunea orientală, sistemul creat de Aurobindo fiind cunoscut sub numele de yoga integrală. Principala teorie a filozofiei indiene este: «a trăi o viaţă divină într-un corp divin», cuvântul «divin» având sensul de perfecţiune, de absolut. Nu se cramponează de nici o dogmă, de nici un sistem de credinţe.

Pentru Aurobindo, Dumnezeu, care este în acelaşi timp transcendent şi imanent, îi apare omului mai ales ca o Conştiinţă cosmică, care se manifestă în timp, în spaţiu şi dincolo de ele.
Yoga integrală a lui Sri Aurobindo are ca obiectiv evoluţia speciei umane către perfecţiune, către uniunea cu Divinul. Lumea rezultată din “jocul cosmic”, este involuţia spiritului spre materie, iar omul trebuie să reuşească să restabilească perfecţiunea în el însuşi, cu ajutorul potenţialităţilor sale nefolosite încă, mai ales a facultăţii pe care Sri Aurobindo o numeşte “supramentalul”, posibil de atins prin practicarea sistemului yoga. Printr-o transformare radicală a fiecărei celule, a fiecărui atom, această mutaţie conştientă ar trebui să ducă la un nou tip uman, un veritabil “zeu”.

 

CUVINTE DIN LUMINA

 

Devin ceea ce văd în mine însumi Tot ceea ce gândul îmi şopteşte, pot să înfăptuiesc; tot ceea ce mintea îmi revelează, pot să devin. Aceasta ar trebui să fie credinţa de nezdruncinat a omului în sine însuşi, căci Dumnezeu locuieşte în el.

A fost odată un Maharajah foarte hain care nu putea tolera faptul c-ar putea fi cineva deasupra lui. Îi chemă deci pe toţi pandiţii regatului, cum era obiceiul în împrejurări grave, şi le puse această întrebare: “Cine credeţi că este mai mare, eu sau Dumnezeu?” Pandiţii începură să tremure. Fiind înţelepţi de profesie, cerură timp de gândire; şi apoi, dintr-o străveche obişnuinţă, ţineau la poziţia şi la capul lor. Dar mai erau nişte pândiţi curajoşi care nu voiau să-1 supere pe Dumnezeu; tocmai începuseră a se tângui când cel mai bătrân dintre ci le spuse: “Lăsaţi-mă pe mine, mâine voi vorbi Prinţului”. A doua zi, când toată curtea era reunită într-o ceremonie solemnă, bătrânul pandit veni în mod umil, cu mâinile împreunate şi fruntea vopsită cu cenuşă albă, şi înclinându-se, rosti aceste cuvinte: “O, Doamne, fără îndoială tu eşti cel mai mare”. – Prinţul îşi răsuci de trei ori mustaţa-i lungă şi se umflă în pene – “tu eşti cel mai mare, Doamne, căci tu ne poţi alunga din regatul tău, în timp ce Dumnezeu nu poate: căci, adevăr grăiesc, totul este regatul Său şi nu-i ungher în afara Lui”.

Orientul şi Occidentul, au două feluri de a vedea viaţa, care sunt cele două laturi opuse ale uneia şi aceleiaşi realităţi. Intre adevărul pragma­tic pe care gândirea vitală a Europei moderne, îndrăgostită de vigoarea vieţii şi de dansul lui Dumnezeu în Natură, îl afirmă cu atâta vehemenţă şi exclusivism, şi Adevărul imuabil şi etern pe care gândirea indiană, îndrăgostită de calm şi de echilibru, îl iubeşte şi îl urmăreşte cu egală pasiune în căutarea sa exclusivă, nu există acel divorţ, nici acea controversă pe care o pretind gândirea partizană, raţiunea separatistă, absorbanta pasiune de realizare exclusivă. Adevărul unic, veşnic şi imuabil, este Spiritul, şi fără Spirit adevărul pragmatic al universului nu ar avea origine şi nici fundament; lumea ar fi lipsită de sens, goală de direcţie interioară, fără ţel, un foc de artificii care se învolburează în nimic pentru a dispare niciunde. Dar nici adevărul pragmatic nu este un vis al inexistentului, o iluzie sau o cădere prelungită într-un delir al imaginaţiei creatoare; ca şi cum am spune că Spiritul veşnic este un beţiv sau un visător sau nebunul propriei sale halucinaţii gigantice. Adevărurile existenţei universale sunt de două feluri: veşnice, imuabile, adevărurile Spiritului – dar ele sunt cele care se aruncă în Devenire, ele cele care, aici jos, în mod constant, îşi realizează puterile şi semnele lor – şi conştiinţa care se joacă cu ele: disonanţe, variaţii, explorarea posibilelor reversi-uni, perversiuni şi conversiuni ascendente într-un motiv armonic mereu mai înalt; şi din toate acestea Spiritul şi-a făcut şi îşi face întotdeauna universul său. El însuşi este cel care îl creează în el, El însuşi creatorul şi energia creaţiei, cauza şi metoda şi rezultatul lucrărilor, mecanicul şi maşina, muzica şi muzicianul, poetul şi poemul, El însuşi supramentalul, mentalul, viaţa şi materia, sufletul şi natura.
O yoga care-ţi cere să abandonezi lumea nu este făcută pentru mine, o salvare solitară care lasă lumea sorţii ei este un lucru aproape dezgustător.

Agnosticul era în mine, ateul era în mine, scepticul era în mine; nu eram nici măcar absolut sigur că exista un Dumnezeu… Simţeam numai că trebuia să existe un puternic adevăr undeva în această yoga. Deci, când m-am decis s-o practic ca să văd dacă ideea mea era adevărată, am făcut-o în această stare de spirit şi adresându-i lui Dumnezeu această rugăciune: Dacă exişti, îmi cunoşti inima. Ştii că nu-Ţi cer eliberarea (mukti), nu-ţi cer nimic din ceea ce-Ţi cer ceilalţi. Îţi cer numai forţa de a ridica această naţiune, îţi cer numai puterea de a trăi şi de a lucra pentru acest popor pe care-l iubesc.
Credinţa este o intuiţie care nu numai că aşteaptă experienţa pentru a se justifica, ci care o conduce la experienţă.

De fapt “afară” este peste tot înăuntru! suntem peste tot! greşeala constă în a crede că dacă am putea reuni admirabile condiţii de pace, de frumuseţe, de singurătate, ar fi mult mai uşor; pentru că va fi întotdeauna ceva care să ne deranjeze, oriunde, şi că este de preferat să ne decidem să spargem construcţiile noastre şi să îmbrăţişăm tot acest “în afară” -atunci vom fi peste tot la noi. La fel pentru antinomia acţiune -meditaţie; căutătorul a făcut tăcere în el şi acţiunea sa este o meditaţie (va întrezări chiar că meditaţia poate fi o acţiune); că-şi face toaleta sau că-şi rezolvă treburile Forţa trece, trece în el, este pentru totdeauna conectat altundeva. Şi va vedea în sfârşit că acţiu­nea sa devine mai clarvăzătoare, mai eficace, mai puternică, fără ca în schimb să-i tulbure pacea: Substanţa mintală este liniştită, atât de liniştită încât nimic n-o poate tulbura. Dacă gândurile sau activităţile vin…ele traversează mintea ca un stol de păsări care traversează cerul în aerul nemişcat. Ele trec, nu deranjează nimic, nu lasă urme. Chiar dacă o mie de imagini sau evenimentele cele mai violente ne-ar traversa, imobilitatea liniştită ar rămâne, ca şi cum textura însăşi a minţii ar fi fost făcută dintr-o substanţă de pace eternă şi indestructibilă. Mintea care a ajuns la acest calm poate începe să acţioneze, poate acţiona chiar intens şi puternic, dar va păstra întotdeauna această nemişcare fundamentală, nepunând nimic în mişcare prin ea însăşi, primind de Sus şi dând la ceea ce a primit o formă mintală fără a-i adăuga nimic de la sine, în mod calm, imparţial, dar cu bucuria Adevărului şi cu puterea, cu lumina trecerii acestuia.

Conştiinţa mentală nu este decât o gamă umană şi ea nu epuizează toate gamele de conştiinţă posibile după cum vederea umană nu epuizează toate gradaţiile de culoare sau auzul uman nu epuizează toate gradaţiile de sunet, căci există o grămadă de lucruri, deasu­pra sau dedesubt, care sunt invizibile şi inaudibile pentru om. În acelaşi fel există game de conştiinţă deasupra şi dedesubtul gamei umane, cu care fiinţa umană normală nu are contact şi care, din această cauză, i se par “inconştiente” – game supramintale sau plusmintale şi game submintale. …De fapt, ceea ce numim “incon­ştienţă” este în mod simplu o altă conştiinţa. Nu suntem mai “inconştienţi” când dormim sau când suntem la podea, sau drogaţi, sau “morţi”, sau în oricare altă stare, decât atunci când suntem cufundaţi într-un gând interior şi am uitat eul nostru fizic şi tot ceea ce ne înconjoară. Pentru oricine a avansat câtuşi de puţin în yoga, aceasta este o propoziţie cu totul elementară.

Pe măsură ce progresăm şi ne trezim la sufletul din noi şi din lucruri, realizăm că există de asemenea o conştiinţă în plantă, în metal, în atom, în electricitate, în tot ceea ce aparţine Naturii fizice; descoperim chiar că nu este vorba, în toate aceste privinţe, de un mod de conştiinţă inferior sau mai limitat decât mintea; dimpotrivă, în multe forme zise “neanimate” conştiinţa este mai intensă, mai rapidă, mai ascuţită, cu toate că mai puţin dezvoltată la suprafaţă. Deci sarcina ucenicului yoghin va fi aceea de a fi conştient în toate felurile, la toate nivelele fiinţei sale, şi la toate etajele existenţei universale, nu numai mintal; de a fi conştient în el însuşi şi în ceilalţi şi în lucruri, pe timp de veghe sau în somn; şi, în cele din urmă, de a învăţa să devină conştient în ceea ce oamenii numesc “moartea”, căci după cum am fost conştienţi în viaţa noastră vom fi conştienţi în moartea noastră.

Odată cu experienţa în yoga, conştiinţa se lărgeşte în toa­te direcţiile – împrejur, dedesubt, deasupra – şi în fiecare direcţie la infinit. Când conştiinţa s-a eliberat, yoghinul nu va mai trăi in corp, ci în această înălţime, în această profunzime, în această întindere infinită. Baza sa este un vid infinit sau o tăcere infinită, dar în acest vid sau în această tăcere totul se poate manifesta: Pacea, Libertatea, Puterea, Lumina, Cunoaşterea, Bucuria – Ananda. Imediat ce apare suferinţa, de orice fel ar fi ea, este semnul imediat al unei îngustări a fiinţei şi a unei pierderi de conştiinţă.

Tot ceea ce atinge, pentru că ea nu se poate stăpâni să nu iubească, este starea sa; nimic nu este jos pentru ea, nici înalt, nici pur, nici impur; flacăra sa nu poate fi întunecată, şi nici bucuria sa. Şi alte semne o pun în evidenţă: este uşoară, nimic nu o apasă, ca şi cum lumea ar fi jocul său; este invulnerabilă, nimic n-o atinge, ca şi cum ar fi pentru totdeauna dincolo de dureri, deja salvată de toate accidentele; ea este magul, ea vede; este liniştită, liniştită, ca un mic suflu în străfundul fiinţei; vastă ca şi cum ar fi marea pentru milioane de ani. Căci ea este veşnică. Şi este liberă, nimic n-o poate prinde; nici viaţa, nici oamenii, nici ideile, nici doctrinele, nici ţările – este dincolo de toate acestea, mereu dincolo, şi totuşi într-un fel de nenumărat în inima tuturor lucrurilor, ca şi cum ar fi una cu totul. Căci Ea este Dumnezeu în noi.

Pentru ochiul care vede, iată cum apare psihicul: Când privim pe cineva care este conştient de sufletul său şi care trăieşte în sufletul său, avem impresia că se coboară, că intrăm adânc, adânc in persoană, departe, departe, foarte departe înăuntru, în timp ce, în general, când privim ochii oamenilor (există ochi în care nu intrăm, sunt închişi ca o uşă) în sfârşit, când există ochi care sunt deschişi, intrăm; apoi întâlnim destul de aproape, în spate, ceva care vibrează, care străluceşte câteodată, care scli­peşte. Şi atunci, dacă ne înşelăm, spunem: “Oh, are un suflet viu” -nu este aceasta; este vitalul său. Pentru a afla sufletul trebuie să te îndepărtezi de suprafaţă, să te retragi profund, şi să intri, să intri, să cobori, să cobori într-o gaură foarte adâncă, tăcută, nemiş­cată; şi acolo, există ceva care este cald, liniştit, bogat în conţinut, şi foarte nemişcat, şi foarte plin, ca o blândeţe – acesta este sufletul. Dacă insistăm, şi suntem conştienţi noi înşine, se produce un fel de plenitudine care dă impresia unui lucru complet şi care conţine profunzimi insondabile. Şi simţim că dacă am intra acolo ar exista nişte secrete care s-ar dezvălui, ca reflectarea într-o apă foarte liniştită a ceva care este etern. Şi limitele timpului nu mai există. Avem impresia de a fi fost dintotdeauna şi de a fi pentru veşnicie.

Aceste diverse nivele interioare se pot prezenta ca nişte camere sau ca nişte case la care cele mai mărunte detalii sunt revelatorii: Când începem să ne descoperim fiinţa interioară, şi diferitele părţi care o alcătuiesc, avem adesea impresia că pătrundem într-o sală sau într-o cameră, şi, urmărind culoarea, atmosfera, lucrurile care se află acolo, avem percepţia foarte limpede a părţii fiinţei pe care suntem pe cale să o vizităm. Atunci se poate trece în camere din ce în ce mai profunde care îşi au fiecare propriul specific. Sau câteodată, în loc de camere, vom găsi fiinţe de tot felul – o întreagă mică familie, poate chiar o menajerie -care sunt expresia diferitelor forţe sau vibraţii pe care nu ne-am obişnuit să le primim în noi şi care constituie natura “noastră”. Şi nu sunt nişte fiinţe “de vis”, sunt nişte fiinţe adevărate pe care noi le adăpostim: forţele sunt conştiente, vibraţiile sunt conştiente – fiinţe sau forţe, conştiinţă sau forţă, sunt două feţe simultane ale unei aceleiaşi realităţi. Vom vedea astfel într-un fel deosebit de viu ceea ce nu vrem sau nu mai vrem să tolerăm în noi.

A spune că un individ merge în “infernul veşnic” este o crudă absurditate; cum de-ar fi posibil ca sufletul, această Lumină, să fie pentru totdeauna prizonierul acestor vibraţii joase? ca şi cum am spune că infraroşul este stăpânul ultravioletului. Asemănătorul merge cu asemănătorul, întotdeauna şi pretutindeni, aici-jos şi altundeva. Şi ce altceva decât sufletul, decât bucuria, ar putea fi cu adevărat “veşnic”? Dacă ar exista un infern fără de sfârşit, n-ar putea fi decât un loc de extaz fără de sfârşit, căci Dumnezeu este bucurie, este Ananda; nu există altă eternitate decât eternitatea beatitudinii Sale
Pentru a vindeca răul din lume, trebuie mai întâi să vindecăm “ceea ce se află la baza lui în om” şi că nu putem vindeca nimic în afară dacă nu vindecăm mai întâi înăuntru, pentru că este acelaşi lucru; nu putem stăpâni partea de dinafară dacă nu stăpânim înlăuntrul, pentru că este acelaşi lucru; nu putem transforma materia exterioară fără a transforma materia noastră interioară, pentru că este iarăşi şi întotdeauna acelaşi lucru – nu există decât o Natură, o lume, o materie, şi atâta timp cât vom vrea să procedăm cu susul în jos nu vom ajunge la nimic. Şi dacă remediul ni se pare dificil, atunci nu există speranţă nici pentru om şi nici pentru lume, căci toate panaceele noastre exterioare şi moralele noastre din apă de trandafiri sunt, în cele din urmă, hărăzite neantului şi distrugerii de către aceste puteri ascunse.

Singura soluţie, constă în venirea unei alte conştiinţe care nu va mai fi jucăria acestor forţe, care va fi mai mare decât ele şi care le va putea forţa să se schimbe sau să dispară.
Am fost dintr-o dată proiectat într-o stare aparte, fără gânduri, pură de orice mişcare mintală sau vitală; nu exista ego, nici o lume reală -doar când “se”privea prin simţurile nemişcate, ceva percepea sau purta pe tăcerea sa absolută o lume de forme goale, de umbre materializate fără substanţă adevărată. Nu exista nici Unu, nici măcar mai mulţi, doar Acela, în mod absolut, fără atribute, fără relaţii, pur, de nedescris, de negândit, absolut, şi cu toate acestea, în mod suprem real şi numai real. Şi nu era o realizare mintală, nici ceva pe care-l percepeam undeva sus – nu era ceva abstract, era pozitiv – singura realitate pozitivă (cu toate că nu era o lume fizică spaţială) care umplea, ocupa, sau mai degrabă inunda şi în ne ca această părere de lume fizică, nelăsând nici un loc, nici un spaţiu pentru o altă realitate decât el însuşi şi nepermiţând la nimic altceva să pară cu adevărat real, pozitiv sau substanţial… Această experienţă îmi aducea o Pace nespusă, o formidabilă tăcere, un infinit de eliberare şi de libertate.
Am trăit zi şi noapte în această Nirvana, înainte ca ea să înceapă să admită altceva în ea sau să se modifice câtuşi de puţin… apoi ea începu să dispară într-o Supraconştiinţă, mai mare, în sus. Aspectul iluzoriu al lumii ceda locul unui alt aspect unde iluzia nu mai era decât un mic fenomen de suprafaţă, cu o imensă Realitate divină în spate, o Supremă Realitate deasupra, şi o intensă Realitate divină în inima tuturor lucrurilor care, mai întâi, îmi apăruseră ca nişte forme goale sau ca nişte umbre cinematografice. Şi nu era o reînchidere în simţuri, o diminuare sau o cădere din experienţa supremă; dimpotrivă era o ridicare constantă, şi o lărgire constantă a Adevărului… Nirvana, în conştiinţa mea eliberată, se revelă drept începutul propriei mele realizări, un prim pas spre lucrul complet şi nu ca singura realizare posibilă, nici măcar drept culmea finală.

Am avut experienţa Nirvanei şi a tăcerii în Brahman, cu mult timp înainte de a avea cea mai mică cunoştinţă despre planurile spirituale de deasupra capului.

Vivekananda vorbind de Nirvana: “Un ocean de pace infinită, fără un rid, fără un suflu”
Sfat către căutători: Oricare ar fi natura, puterea şi încântarea unei experienţe, nu trebuie să fiţi dominaţi de ea într-o măsură atât mare încât aceasta să domine toată fiinţa voastră…Când intraţi, într-un fel oarecare, în legătură cu o forţă sau cu o conştiinţă care o depăşeşte pe a voastră, în loc de a fi în întregime subjugaţi de această conştiinţă sau de această forţă, trebuie să vă aduceţi întotdeauna aminte că nu este decât o experienţă printre alte mii şi mii, şi că, în consecinţă, ea nu are un caracter absolut. Oricât de frumoasă ar fi ea, puteţi şi trebuie să aveţi altele şi mai frumoase; oricât de excepţională ar fi ea, sunt altele şi mai minunate; şi oricât de înaltă ar fi ea, puteţi întotdeauna să urcaţi mai sus în viitor.
Încercaţi să realizaţi această Forţă în voi, spunea el militanţilor naţionalişti, şi să o trageţi afară; ca fiecare lucru pe care-l faceţi să nu mai fie acţiunea voastră, ci acţiunea Adevărului în voi. Pentru că nu sunteţi voi ci ceva în voi (care acţionează). Ce pot toate aceste tribunale, ce pot toate puterile lumii împotriva Celui care este în voi, acest Nemuritor, acest Nenăscut, acest Nepieritor pe care sabia nu-L poate străpunge şi focul nu-L poate arde? temniţa nu-L poate închide, nici spânzurătoare nu-L poate ucide. De ce-ar putea să vă mai fie frică, dacă sunteţi conştienţi că El este în voi?

Dominată şi subjugată, imobilizată, eliberată de ea însăşi, mintea ia această Tăcere drept Supremul. Dar căutătorul descoperă că totul este acolo, în această Tăcere, conţinut şi parcă făcut nou… atunci golul începe să se umple şi din el iese sau în el se precipită incalculabila diversitate a Adevărului divin şi nenumăratele nivele ale unui Infinit dinamic.

În curtea închisorii din Alipore, în timpul orei de plimbare, avu loc această nouă schimbare de conştiinţă: Priveam zidurile care mă izolau de oameni, şi nu mai erau nişte ziduri înalte care mă închideau, nu, era Vasudeva* cel care mă încon­jura. Mergeam pe sub crengile copacului din faţa celulei mele, dar nu era un copac, ştiam că era Vasudeva – era Sri Krishna* pe care-l vedeam, acolo, în picioare, care mă ţinea în umbra sa.

Priveam gratiile celulei, chiar şi grilajul care servea drept uşă, şi îl văzui iarăşi pe Vasudeva. Era Narayana* cel care făcea de gardă, Narayana sentinela. Şi când mă culcai pe pătura din păr de animal care mi se dăduse în loc de pat, simţii braţele lui Sri Krishna în jurul meu, braţele Prietenului meu, Iubitului meu… Priveam prizonierii locului, hoţii, ucigaşii, escrocii, şi cum îi priveam îl văzui pe Vasudeva, Narayana era cel pe care-l aflam în aceste suflete întunecate şi în aceste corpuri prost folosite.
Trebuie să privim existenţa în faţă dacă scopul nostru e acela de a ajunge la o soluţie adevărată, oricare ar fi această soluţie. Şi a privi existenţa în faţă, înseamnă a-l privi pe Dumnezeu în faţă, căci una nu poate fi separată de cealaltă. Această lume a luptei şi a suferin­ţelor noastre este o lume feroce, periculoasă, o lume distrugătoare şi devoratoare în care viaţa este precară, în care sufletul şi corpul omului se mişcă printre enorme pericole, în care fiecare pas înainte, că o vrem sau nu, striveşte şi sparge ceva, în care fiecare suflu de viaţă este şi un suflu de moarte. A arunca responsa­bilitatea pentru tot ceea ce ni se pare rău sau teribil pe spinarea unui Diavol pe jumătate omnipotent sau a ne debarasa de ea spunând că răul face parte din Natură, creând astfel o opoziţie ireductibilă între natura lumii şi natura lui Dumnezeu, sau a arunca responsabilitatea asupra omului şi păcatelor sale, ca şi cum el ar fi avut un cuvânt de spus la facerea lumii, sau ca şi cum ar putea să creeze ceva împotriva voinţei lui Dumnezeu, sunt nişte expediente neîndemânatice şi prea comode…înălţăm un Dumnezeu de Iubire şi de îndurare, un Dumnezeu al Binelui, un Dumnezeu drept, binegânditor şi virtuos după concepţiile noastre morale despre justiţie, virtute şi după gîndurile noastre bune, iar toate celelalte, spunem noi, nu este El, nu este al Său, ci este opera unei oarecare Puteri diabolice pe care El o lasă, pentru un motiv oarecare, să-şi împlinească reaua voinţă, sau opera unui tenebros Ahriman contrabalansându-l pe graţiosul nostru Ormuzd, sau se spune chiar că greşeala omului egoist şi păcătos a fost cea care a stricat ceea ce Dumnezeu făcuse atât de bine la început… Trebuie să privim realitatea in faţă, în mod curajos, şi să vedem că Dumnezeu şi nimeni altul este cel care a făcut această lume în fiinţa Sa, şi pe care a făcut-o aşa cum este. Trebuie înţeles că Natura care-şi devoră fiii, Timpul care se hrăneşte cu viaţa crea­turilor, Moartea universală şi ineluctabilă, şi violenţa puterilor lui Rudra în om şi în Natură, sunt de asemenea Divinitatea supremă sub unul din aspectele sale cosmice. Trebuie înţeles că Dumnezeu creatorul darnic şi binefăcător, Dumnezeu care apără şi salvează, îndurarea nesfârşită, este totodată Dumnezeu care devoră şi Dumnezeu care distruge. Suferinţa aşternutului de răutate şi de chin pe care suntem sfâşiaţi este lucrarea mâinii Sale, ca şi bucuria, blândeţea şi plăcerea. Numai când vedem cu ochiul uniunii complete şi când simţim acest adevăr până în străfundurile fiinţei noastre suntem capabili să descoperim în întregime, în spatele acestei măşti, chipul frumos şi senin al Celui care este preafericire, şi de a simţi în mâna care pune la încercare imper­fecţiunea noastră, mâna prietenului şi a constructorului Spiritului în om. Vrăjbile lumii sunt vrăjbile lui Dumnezeu şi numai acceptându-le şi progresând prin ele vom fi capabili să ajungem la înaltele înţelegeri ale armoniei sale supreme şi la culmile, la imen­sităţile vibrante ale Anandei*sale transcendente şi cosmice…Căci adevărul este temelia adevăratei spiritualităţi, iar curajul este sufletul său.

Caută-L pe pământ…

Căci tu eşti El, o, Rege. Doar noaptea

Ţi-e pe suflet

Prin propria-ţi voinţă. Alung-o dar şi află

Totalitatea senină

Ce eşti cu-adevărat.

Fiinţa Centrală. Persoana Universală

“Tu eşti El”, acesta este adevărul veşnic – Tat tvam asi, tu eşti Acela. Acesta este Adevărul pe care îl ofereau spre învăţare vechile Mistere şi pe care religiile ulterioare l-au uitat. Pierzând semnificaţia acestui suprem adevăr, ele au deviat şi au creat toate aceste doctrine dualiste aberante, şi au substituit cu nişte obscure mistere acest adevăr care este pur şi cu totul simplu. “Eu şi Tatăl una suntem”, spunea Cristos (Ioan 10, 30), “Eu sunt El”, spuneau înţelepţii Indiei – so’ham – pentru că este adevărul pe care-1 descoperă toţi oamenii liberi, fie ei din Asia sau din Occident, din trecut sau din prezent. Pentru că Faptul veşnic este cel pe care trebuie să-1 descoperim cu toţii. Şi acest “mine”, acest “eu” care-şi proclamă identitatea cu Dumnezeu, nu este a nici unui individ privilegiat – ca şi cum ar mai fi loc pentru un mic eu personal şi exclusiv în această strălucitoare deschidere, ca şi cum înţelepţii Upanishadelor, rishii sau Cristos, ar fi anexat pentru ei singuri filiaţia divină – este vocea tuturor oamenilor topită într-o conştiinţă cosmică şi suntem cu toţii fiii lui Dumnezeu.

“Spiritul care se află aici-jos în om şi Spiritul care se află acolo-sus în Soare sunt, cu-adevărat, un singur Spirit şi nu există altul”, spune Taittiriya Upanishad X.
«Cel ce gândeşte “El e altul şi eu sunt altul”, nu ştie.»**Această descoperire a Spiritului înlăuntru este ceea ce * Vedele, acum şase sau şapte mii de ani, numeau “naşterea Fiului”: “Noi l-am văzut, masa sa de roşu arzător – un mare dumnezeu a fost descătuşat din întuneric” (Rig-Veda V.1.2) iar rişhii vedici afirmau, într-un limbaj de o putere orbitoare, veşnica Identitate a Fiului şi a Tatălui şi transformarea divină a omului: “Eliberează-L pe Tatăl tău! în lăcaşul tău păstrează-L teafăr – Tatăl tău care devine Fiul tău şi care te poartă” (Rig-Veda V.3.9). [

Şi din clipa în care ne-am născut vedem că acest suflet din noi este acelaşi în toate fiinţele umane, şi nu numai în toate fiinţele ci şi în lucruri, latent, nerevelat: “El este fiul apelor, fiul pădurilor, fiul lucrurilor care nu se mişcă şi fiul lucrurilor care se mişcă. Chiar şi în piatră El se află acolo” (Rig-Veda V.1.70). Totul este una pentru că totul este Unul. Nu spunea Cristos: “Acesta este corpul meu şi acesta este sângele meu”, luând aceste două simboluri dintre cele mai materiale, dintre cele mai obişnuite, pentru a spune că şi această Materie este corpul Unului, şi această Materie este sângele lui Dumnezeu*. Şi dacă El nu ar fi fost chiar şi în piatră, în ce fel ar fi venit El în om, prin ce cădere miraculoasă din cer? Suntem fructul unei evoluţii, nu al unei succesiuni de miracole arbitrare: Tot trecutul pământului este aici în natura noastră umană… însăşi natura fiinţei umane implică existenţa unui stadiu material şi al unui stadiu vital care au pregătit apariţia minţii acesteia, şi un trecut animal care a modelat primele elemente ale umanităţii sale complexe. Să nu mai spunem că Natura materială a dezvoltat mai întâi, prin evoluţie, viaţa şi corpul nostru, apoi mintea noastră animală, şi că numai după aceea s-a pogorât un suflet în forma astfel creată…căci aceasta ar presupune o prăpastie între suflet şi corp, între suflet şi viaţă, între suflet şi minte, prăpastie ce nu există – nu există corp fără suflet, nu există corp care să nu fie în sine o formă de suflet; Materia însăşi este o substanţă şi o putere a Spiritului şi nu ar putea exista altfel, căci nimic nu poate exista fără a fi substanţă şi putere din Cel Veşnic… Ceea ce este mut şi orb, chiar şi bruta, este tot

Acela, nu mai puţin decât existenţa umană.

Brihadaranyaka Upanishad 1.4.10. Vezi Sri Aurobindo, Eight Upanishads X.XI.

Atunci când am deschis porţile psihicului, ni se dezvăluie un prim stadiu al conştiinţei cosmice. Dar psihicul care creşte, conştiinţa -forţă care se individualizează şi devine din ce în ce mai compactă, mai adunată înlăuntru, nu se va mai mulţumi multă vreme cu această strâmtă formă individuală; simţindu-se una cu Acela, el vrea să fie vast ca Acela, universal ca Acela, şi vrea să-şi regăsească Totalitatea nativă. A fi şi a fi din plin, acesta este scopul pe care-l urmăreşte Natura în noi… iar a fi din plin, înseamnă a fi tot ceea ce este. Avem nevoie de totalitate pentru că suntem Totalitatea; idealul care ne cheamă, scopul care ne conduce paşii, nu se află de fapt în faţă; el nu ne trage, el ne împinge, el este în spate – şi în faţă şi înlăuntru.

Evoluţia este veşnica înflorire a unei flori care era floare din totdeauna. Fără această sămânţă din adânc, nimic nu s-ar mişca, pentru că nimic nu ar avea nevoie de nimic – este Nevoia lumii. Este fiinţa noastră centrală. Ea este fratele de lumină care se iveşte câteodată când totul pare disperat, memoria însorită care ne suceşte şi ne răsuceşte, şi nu ne va lăsa pic de odihnă până ce nu vom fi aflat tot Soarele nostru. Este centrul nostru cosmic, după cum psihicul era centrul nostru individual. Dar această fiinţă centrală nu se află undeva într-un punct; ea este în toate punctele; ea este într-un fel greu de înţeles în inima tuturor lucrurilor şi îmbră­ţişează toate lucrurile în acelaşi timp; ea este în mod suprem înăuntru şi în mod suprem deasupra, şi dedesubt şi peste tot – ea este un punct uriaş. Şi când l-am aflat, am aflat totul, totul se află aici; sufletul adult îşi regăseşte originea, Fiul redevine Tatăl; sau mai degrabă Tatăl, care devenise Fiul, redevine El însuşi: Zidurile care întemniţau sufletul nostru conştient sunt dărâmate, distruse; orice sentiment de individualitate şi de personalitate a dispărut, orice senzaţie de situare în spaţiu sau în timp, sau în acţiune şi în legile Naturii, a dispărut; nu mai există eu, nu mai există persoa­nă definită sau care poate fi definită, ci doar conştiinţa, doar existenţa, doar pacea şi fericirea; devenim nemuritori, devenim veşnici, devenim infiniţi. Din sufletul personal nu mai rămâne decât un imn de pace şi de libertate, o fericire care vibrează pretutindeni în cel Etern.

Ne-am crezut mici şi separaţi unii de ceilalţi, un om plus un om în mijlocul lucrurilor separate, şi aveam nevoie de această separare pentru a creşte sub carapace, căci altfel am fi rămas o masă nediferenţiată în plasma universală, un membru al turmei fără viaţă proprie. Prin această separare am devenit conştienţi; prin această separare suntem conştienţi în mod incomplet; şi suferim, căci suferinţa noastră este aceea de a fi separaţi – separaţi de ceilalţi, separaţi de noi înşine, separaţi de lucruri şi de tot, pentru că ne aflăm în afara singurului punct unde totul se reuneşte.

Singurul mijloc de-a pune totul în ordine e de a redeveni conştient; şi este foarte simplu. Nu există decât o origine. Această origine este perfecţiunea Adevărului, pentru că este singurul lucru care există cu adevărat. Şi exteriorizându-se, proiectându-se, împrăştiindu-se, s-a produs ceea ce vedem şi o grămadă de mici creiere foarte delicate şi foarte strălucitoare se află în căutarea a ceea ce nu au aflat încă dar pe care-1 pot afla, pentru că ceea ce caută se află înlăuntrul lor.

Când am suferit destul, vieţi după vieţi din această lungă evoluţie, când am crescut destul pentru a ne da seama că totul ne vine din afară, de la o Viaţă mai mare decât a noastră, de la o Minte superioară nouă, de la o Materie mai vastă, universală, vine ora să regăsim în mod conştient ceea ce am fost în mod inconştient din totdeauna – o Fiinţă universală: De ce te-ai limita? Simte că eşti în sabia care te loveşte ca şi în braţele care te iubesc, în îmbrăţişarea soarelui şi în dansul pământului, în tot ceea ce a trecut, în tot ceea ce este acum şi în tot ceea ce se trudeşte să devină. Căci tu eşti infinit şi toată această bucurie îţi este deschisă.

”Când Acela este cunoscut, totul este cunoscut” (Shandilya Upanishad)

Primele simptome ale acestei noi conştiinţe sunt foarte tangibile: începem să simţim că şi ceilalţi fac parte din noi înşine sau că sunt nişte repetiţii diverse ale noastre înşine, acelaşi eu modificat de Natură în alte corpuri. Sau cel puţin simţim că trăim într-un eu universal mai vast care este de acum înainte propria noastră realitate superioară. De fapt, totul începe să-şi schimbe natura şi aparenţa; întreaga noastră experienţă despre lume este radical diferită de cea pe care o au oamenii închişi într-un eu personal, începem totodată să cunoaştem lucrurile printr-un alt fel de experienţă directă, care nu mai depinde de mintea exterioară şi de simţuri. Posibilităţile de eroare nu dispar totuşi, căci acest lucru nu este posibil atâta timp cât mintea rămâne câtuşi de puţin instrumentul de transcriere a cunoaşterii, dar există un fel nou, mai vast şi mai profund, de a simţi, de a vedea, de a cunoaşte, de a intra în contact cu lucrurile; iar hotarele cunoaşterii pot fi împinse la un grad aproape nelimitat.
Cunoaştem pentru că noi suntem ceea ce cunoaştem. Adevărata cunoaştere nu se obţine prin gândire,

Ceea ce sunteţi, aceea deveniţi.

Nimic nu poate fi dat spre învăţare inteligenţei fără a nu fi fost deja pe deplin cunoscut, în secret, în sufletul care se desăvârşeşte. De asemenea, toată perfecţiunea de care omul exterior este capabil nu este decât realizarea veşnicei perfecţiuni a Spiritului care se află în el. Cunoaştem Divinul şi devenim Divinul pentru că noi îl purtăm deja în natura noastră intimă. Orice învăţătură este o revelaţie, orice devenire o înflorire. Descoperirea de sine este secretul; cunoaşterea de sine şi o conştiinţă mereu mai largă sunt mijlocul şi procedeul.

Preafericirea miriadelor de miriade ce una sunt.

“Cum ar putea fi dezamăgit, de unde ar avea suferinţa, cel ce peste tot vede Unitatea?” (Isha Upanishad.)

Filosofiile şi religiile discuta despre ordinul de prioritate al diferitelor aspecte ale lui Dumnezeu iar anumiţi yoghini, rishi sau sfinţi au preferat cutare filosofie sau cutare religie în locul alteia. Ceea ce avem de făcut nu este de a discuta aceste aspecte, ci de a le realiza pe toate şi de a le deveni pe toate; nu trebuie să urmărim o realizare cu excluderea celorlalte realizări, ci să-l îmbrăţişăm pe Dumnezeu sub toate aspectele sale şi dincolo de orice aspect – este sensul însuşi al yogăi integrale.

Publicat de Liviu Gheorghe in:  http://liviugheorghe.wordpress.com/2011/05/20/nestemate-ale-misticii-orientale-ep-7/

Comments on: "Schimbarile aduse de 2013 si o gura de intelepciune" (4)

  1. Buna ziua, Diana! Te “urmaresc” de mult timp, incercand sa-mi explic ce se-ntampla cu mine, sa inteleg ceea ce am ales sa traiesc. Te rog sa-mi explici care este semnificatia acestor numere pereche, ce-mi apar si mie, cu o frecventa uluitoare…
    Crezi ca ai putea sa detaliezi (mai mult decat ai facut-o deja) si alte experiente fizice, psihice, sociale, etc.ce acompaniaza acest proces de “transformare”? Iti multumesc si sper sa gasesti timpul pentru a-mi raspunde.

    Like

    • Buna draga mea Eugenia,
      Tocmai am postat un articol care contine simptomele care acompaniaza procesul de trezire spirituala. Sper sa iti fie de folos si sa intelegi mai bine ce se intampla. Vreau sa iti spun ca nu doar eu, dar si toti prietenii mei si cei cu care am discutat pe aceasta tema, au avut si au aceste simptome. Despre numerele care se repeta voi scrie in alta zi saptamana viitoare. Din pacate nu mai am timp saptamana aceasta deoarece ma pregatesc sa botez o fetita minunata sambata. De luni voi scrie la articolul despre numere si iti multumesc ca mi-ai adus aminte de el, pentru ca il aveam in plan de multa vreme. Te imbratisez cu drag! Diana

      Like

  2. Multumesc! Pacea si Lumina sa fie cu si in sufletul pe care il crestinezi!
    Cat despre simptome, le manifest si eu, dar de destul de mult timp, mai mult de un an…Ciudat, bulversant si pentru mine, dar si pentru cei din jurul meu. E destul de neplacut pentru mine, avand in vedere ca nu am cu cine sa discut despre ceea ce simt, percep, traiesc.
    Te imbratisez si eu!

    Like

  3. cristytepes said:

    Reblogged this on Cronica NaturaluLui.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: