Cand noaptea isi numara ultimele stele, sa ne deschidem ochii si sufletele si sa urcam impreuna ca sa vedem Rasaritul.

Posts tagged ‘meditatie’

Schimbarile aduse de 2013 si o gura de intelepciune

Dragii mei,

De la inceputul anului trec mental, spiritual si fizic prin multiple schimbari profunde. Constiinta mi s-a deschis mult mai mult decat inainte de ianuarie 2013, si simt ca pot accesa o Cunoastere Universala imensa, complesitoare, divina, si care in acelasi timp, simt ca a facut parte din mine de la Inceput. Reusesc fara efort materializarea unor dorinte si meditatia a inceput sa se simta ca a doua natura a mea ( Da,a doua, nu prima, deoarece inca sunt destul de dominata de nelinistile egoului in aceasta perioada si meditez foarte rar. Insa atunci cand doar ma asez in pozitie de meditatie, mintea mea intra instant in stare meditativa, se face liniste complet si simt cum ma expandez, cu devin UNA cu TOTUL, pulsez in ritmul Universului, si o beatitudine imensa ma scalda. Insa, cum spuneam, cu greu gasesc momente in care sa imi aduc aminte sa meditez. Poate ca asa trebuie sa fie. Zilele acestea, in prim plan este ego-ul si nelinistile lui – pe care trebuie sa il imbratisez si accept acum ori niciodata.)

Intentia e de ajuns pentru a realiza anumite lucruri, uneori ne mai fiind  nevoie si de actiune. De exemplu, daca vreau sa comunic in planurile superioare, daca vreau sa curat pe cineva energetic, daca vreau sa ma conectez la cineva etc. Am zile de depresie si teama si zile de supraconstienta. Am zile in care nu inteleg nimic si mintea e foarte activa, si zile in care mintea e complet goala si am revelatii superbe. Este o continua oscilatie si am inteles ca e normal. Pana cand ne vom ancora complet in energiile noi, vom oscila continuu intre iluzia 3D si iluzia 5D. Folosesc termenul “iluzie” pentru amandoua deoarece toate lumile pe care le vom experimenta ca oameni, sunt iluzii, sunt creatii ale intentiei si gandului nostru. In masura in care ne-am creat realitatea din 3D, ne vom crea si realitatea din 5D. Numai ca 5D are alte legi. Aici nu se poate ajunge cu energii negative, joase. De aceea inca mai suntem cu un picior in 3D, pentru a ne intelege pe noi insine in totalitatea noastra, a ne accepta si a asimila “negativul”, in loc sa il reprimam si sa ramanem agatati in dimensiuni joase. “ Ceea ce nu lasam sa existe, nu ne lasa sa traim. “ spunea cineva.

Dincolo de toate schimbarile, de amintiri dureroase, de toata agitatia emotionala si mentala, undeva in mine ramane mereu o lumina care straluceste peste toate, o inteligenta superioara care detine imaginea completa dar care lasa totusi sa se consume drama, si un calm divin imperturbabil. Aceste minunate daruri le-am primit odata cu 2013.

In ultima saptamana am tot mai multe simptome fizice. Simptome partiale de gripa care nu prea e ea gripa: dureri de oase, dureri de muschi, febra, frisoane, dureri de ochi, ameteli – care vin si trec si iar vin. O stare de epuizare completa si vitalitate minima. Nevoie de somn continua desi dorm circa 10 ore pe noapte. Somn foarte, foarte agitat, cu vise vivide si complicate in care parca traiesc in dimensiuni paralele reale si in care in general ma intalnesc cu oameni din trecut cu care am rupt legaturile candva, si se face ca impreuna cu ei indeplinesc misiuni spirituale. Trezit la ora 4 dimineata automat. Greturi. Pofta de mancare excesiva, combinata cu lipsa poftei de mancare. Dureri de picioare. Junghiuri in brate. Apasare pe piept. O nebunie de simptome! M-am curatat, am cerut si ajutor, insa nu cred ca va functiona altceva in afara acceptarii acestei stari. Pana la urma este o recalibrare a trupului fizic care este obligatorie pentru a ne continua evolutia. Si din cate am vorbit si cu altii, sunt o multime de alti oameni care au aceste simptome. Cineva spunea ca vor dura pana la echinoctiu. Asa ca nu ma ingrijorez si nici nu fug la doctor, deoarece si vocea mea interioara imi spune: E bine, schimbarile astea sunt necesare, ele inseamna evolutie.

In plus, ati observat si voi numerele? Eu le vad peste tot. 11, 22, 33, 44, 55, 11:22, 11:11, 12:12, 13:13, 5:55, 333, 4:44, 22:22. Numerele vorbesc. Numerele ne transmit ce facem bine, cand am deviat de la traseu, ce anume avem de schimbat, ne transmit mesaje ascunse in constienta noastra. Eu stiu doar ce inseamna 11 si 33 si 55. Pe restul nu le-am descifrat. Insa ele insista sa apara. Si apar pana cand mesajul este livrat.

Ei, si azi era o zi din acelea pamantesti, fizice, triste, in care lancezeam in 3D pana am citit articolul pe care urmeaza sa vi-l impartasesc. Odata ce am citit acest articol, de o frumusete divina, am simtit ca m-am conectat la energii superioare, ca am intrat in meditatie si pacea s-a asternut in mine. Cititi-l cu rabdare, si daca vi se pare prea lung, greu, reveniti la el de inca cateva ori.

Va iubesc si sunt alaturi de voi!

Diana

 

Sri AUROBINDO
1872 -1950

 

”Scopul sistemului Yoga este de a pătrunde în Prezenţa şi în Conştiinţa divină şi de a ne lăsa ghidaţi de ea, de a iubi Divinul numai de dragul iubirii de Divin, de a ne pune natura proprie la unison cu natura Divină, şi de a fi în toată voinţa noastră, în toate acţiunile şi în întreaga noastră viaţă, instrumentul Divinului. Scopul său nu este de a face din noi mari yoghini sau supraoameni (deşi se poate întâmpla şi aşa ceva), nici de a acapara Divinul în folosul puterii egoului, al orgoliului sau al plăcerii acestuia. Yoga nu are drept scop nici măcar moksha (eliberarea spirituală), deşi prin practica yoga eliberarea apare, şi de asemenea tot restul se poate produce, însă nu acesta este scopul pe care trebuie să-l urmărim. Ţelul nostru este numai Divinul. (II, 7).” Sri Aurobindo

Sri AUROBINDO s-a născut la 15 august 1872 la Calcutta. Tatăl său, pe nume Krishnadhan Ghose, era un medic bengalez care şi-a făcut studiile în Anglia, de unde s-a întors foarte europenizat. El nu dorea absolut deloc ca cei trei fii ai săi – Sri Aurobindo fiind cel mai mic – să fie contaminaţi cu ceea ce el numea “misticismul afumat şi retrograd” al Indiei. Deci, Sri Aurobindo a fost hotezat cu un prenume englez, Akroyd, a avut o guvernantă englezoaică, iar limba sa “maternă” a fost engleza. La vârsta de cinci ani a fost înscris la o şcoală organizată de nişte călugăriţe irlandeze, alături de băieţii funcţionarilor din administraţia britanică. Doi ani mai târziu, în 1879, cei trei băieţi au fost trimişi în Anglia. Sri Aurobindo nu şi-a mai văzut niciodată tatăl, care a murit cu puţin timp înaintea întoarcerii sale în India. Cât despre limba lui maternă, bengali, a învăţat-o la vârsta de 20 de ani. Datorită concepţiei sale educaţionale, tatăl său l-a sustras practic oricărei influenţe familiale, naţionale sau tradiţionale, deci putem spune că Sri Aurobindo a fost un spirit liber în concepţii şi în modul de a gândi. Şi aceasta este prima lecţie pe care o oferă discipolilor săi – libertatea gândirii. Cei trei băieţi au fost încredinţaţi unui pastor anglican din Manchester, cu instrucţiuni stricte de a nu intra în contact cu nici un indian şi de a nu primi nici o influenţă indiană. Totodată, tatăl lor i-a cerut pastorului să nu le dea nici o instruire religioasă, urmând să-şi aleagă ei înşişi religia pe care vor s-o urmeze atunci când vor fi maturi. Totuşi, nu se poate spune că dr. Ghose ar fi fost lipsit de inimă, căci el îngrijea gratuit bolnavii săraci din satele din Bengal şi chiar le dăruia sume substanţiale de bani. Intenţia lui era ca cei trei fii ai săi să fie nişte „oameni puternici şi de caracter”.

La 12 ani, Sri Aurobindo cunoştea la perfecţie franceza, latina şi, desigur, engleza. A intrat la şcoala St. Paul din Londra, unde a fost în mod deosebit apreciat de profesorii săi. În această perioadă citeşte foarte mult. Spre deosebire de fraţii săi, care-şi făcuseră mulţi prieteni, era oarecum singuratic, deşi nu era nicidecum prea exigent sau puritan şi chiar avea un simţ al umorului cu totul deosebit. La 18 ani termină şcoala şi primeşte o bursă pentru Cambridge, universitate pe care a absolvit-o în 1893. După primul an acolo câştigă toate premiile la poezie greacă şi latină, deşi după cum chiar el recunoştea, îl pasiona mai mult istoria şi mai ales marile revoluţii ale lumii. Îşi descoperă astfel vocaţia politică şi începe să-l preocupe independenţa ţării sale.

Devine secretarul asociaţiei studenţilor indieni de la Cambridge, pronunţă discursuri revoluţionare, renunţă la prenumele său englezesc şi intră într-o societate secretă numită “Lotus şi pumnal”. Se prezintă la un concurs pentru un post în guvernământul Indiei – India era în acea perioadă sub stăpânire britanică – trece primele probe strălucit, dar neglijează să se prezinte la proba de călărie. Ajunge apoi să fie considerat de autorităţi un “personaj periculos” şi este respins.
La vârsta de 20 de ani, Sri Aurobindo pleacă în India. Tatăl său tocmai murise şi el nu avea nici o situaţie materială asigurată acolo. Tot ceea ce rămăsese din cei 13 ani petrecuţi în Occident era dinamismul, şi ştim că India, extraordinar de bogată spiritual a avut întotdeauna nevoie de un plus de putere de acţiune.

Venind deci în India, Sri Aurobindo intră în lumea fascinantă a misterului şi tradiţiei spirituale, dar e totodată animat de dorinţa intensă de a acţiona, de a face ceva concret, căci “adevărul şi cunoaşterea sunt o rază palidă dacă nu le dai puterea de a schimba lumea.”

În următorii 13 ani s-a dedicat studiului şi practicii învăţăturilor tradiţionale yoghine, abordând această cale într-un mod cu totul inedit. Nu s-a izolat şi nici nu a stat în preajma unui Maestru, ci a practicat singur nerenunţând la viaţa socială, foarte activă, chiar agitată. Şi astfel, în mod spontan, el abordează o atitudine corectă din punct de vedere spiritual: nu încearcă să-şi scindeze existenţa în două – acţiune şi meditaţie; exterior şi interior. Din ziua în care s-a gândit prima dată să practice yoga, el a integrat în această practică absolut totul, căci a considerat că totul îl putea ajuta să evolueze spiritual şi a pornit pe această cale fără a privi înapoi.

Degeaba am încerca să găsim în viaţa lui Sri Aurobindo evenimente senzaţionale, întâmplări miraculoase, precum în viaţa altor înţelepţi sau mistici. Nimic nu pare a fi ieşit din comun, dar, după cum spune chiar el: “Totul e miracol, totul este profund pentru ochiul care crede cu adevărat.” L-a caracterizat întotdeauna un anumit “realism spiritual”. El nu a încercat niciodată să separe spiritualul de material: „totul este divin şi îl regăsesc pe Dumnezeu pretutindeni” spunea el.

Această atitudine de realism spiritual se reflectă în primul rând în acţiunile sale revoluţionare. El a elaborat un program care viza obţinerea independenţei Indiei, care presupunea printre altele pregătirea în secret a unei armate. Împreună cu fratele lui mai mic, Barin, organizează trupe în Bengal sub nume acoperitoare de cluburi sportive sau culturale. La un moment dat, l-a trimis pe unul din prietenii săi în Europa pe cheltuiala sa, pentru a studia fabricarea bombelor. Iată ce spunea el despre necesitatea unor astfel de acţiuni, care par a fi în contradicţie cu principiul nonviolenţei: “Este evident că în viaţa intelectuală, socială, politică şi morală omul nu poate face nici un pas înainte fără a lupta… Aşteptând ca forţele spirituale să fie eficiente în câştigarea acestor bătălii, forţele demoniace din oameni şi naţiuni distrug, masacrează, demolează şi ard… şi poate că voi sunteţi cauza distrugerii atâtor vieţi prin modul vostru de a înţelege nonviolenţa. Nici violenţa, nici nonviolenţa nu pot atinge şi elimina sursa răului.” Şi el mai spunea că “niciodată războaiele nu sunt purtate între forţele binelui şi ale răului, ci între două aspecte ale aceleiaşi ignoranţe”.

Din 1902 până în 1910, India a trecut printr-o perioadă de frământări politice. În 1906 Sri Aurobindo părăseşte Baroda şi se aruncă în vâltoarea vieţii politice din Calcutta, unde începuseră în acea perioadă mari mişcări studenţeşti. A făcut turnee politice în Bengal şi a publicat articole militante în ziarul naţionalist Banda Mutaram. Împreună cu un prieten, Bepin Pa, el lansează un cotidian în limba engleză în care declară ferm că scopul lor era independenţa totală a Indiei. Convins că India trebuia să-şi redobândească, odată cu independenţa, adevărata sa identitate, Sri Aurobindo a devenit un adevărat naţionalist, fără a înceta să practice yoga, care-i dădea seninătate şi stăpânire de sine. Fondează un partid naţionalist şi stabileşte un program de acţiune naţională. Devine directorul primului colegiu naţional din Calcutta. Discursurile şi articolele sale erau inatacabile din punct de vedere legal şi, deşi a fost arestat, a trebuit să fie eliberat. Aceasta l-a făcut celebru. A devenit liderul partidului naţionalist, deşi ar fi preferat să rămână “în culise”. Nu era deloc un fanatic, ci era un om foarte liniştit – avea acea putere charismatică de a face să tacă o mulţime de oameni prin rostirea unui singur cuvânt.

De altfel, cei care l-au cunoscut spuneau că ceea ce era extraordinar în prezenţa lui era liniştea pe care o emana, – desigur impresiona şi prin privirea lui extraordinar de luminoasă şi prin iubirea în care îi învăluia pe cei din jur – dar în primul rând era impresionantă această linişte copleşitoare pe care o simţeai în prezenţa lui.

În această perioadă clocotitoare, permanent ameninţat de poliţia secretă, Sri Aurobindo întâlneşte un yoghin, Vishnu Basckar Lele (la 13 ani de la întoarcerea în India), care are o mare influenţă asupra sa. Când Aurobindo i-a spus: “Eu vreau să practic yoga pentru a munci, pentru a acţiona, nu pentru a renunţa la lume şi nici pentru Nirvana”, acesta i-a dat un răspuns ciudat: “Pentru dumneavoastră asta nu ar trebui să fie dificil, întrucât sunteţi un poet.” Cei doi s-au retras pentru a medita într-o cameră izolată timp de trei zile. Sri Aurobindo a experimentat atunci cu adevărat liniştea mentală şi pacea interioară. După această experienţă practica sa yoghină pare să-l îndepărteze de acţiune, dar aceasta doar pentru a-l conduce la descoperirea secretului acţiunii şi al transformării lumii. Întreaga sa practică yoga de până atunci, precum şi credinţele sale profunde păreau nişte forme lipsite de conţinut făcând parte dintr-o enormă iluzie. Starea de conştiinţă atinsă de el a fost doar punctul de plecare către noi experienţe, către o Realitate totală, continuă, divină, care să integreze atât adevărul lumii cât şi adevărul transcendent. “Aspectul iluzoriu al lumii făcea loc treptat unui alt aspect în care iluzia nu mai era decât un mic fenomen de suprafaţă, în spatele căruia exista imensa Realitate Divină, o Realitate divină supremă în inima tuturor lucrurilor care îmi apăruseră la început ca forme vide sau imagini cinematografice. Şi aceasta nu era o reîncătuşare în simţuri, nu era o diminuare sau o cădere din experienţa supremă; din contră, era o elevare şi o lărgire constantă a Adevărului.”
Sri Aurobindo a trăit luni în şir în această stare de conştiinţă. Este interesant de remarcat că el a putut, menţinându-se în această stare, să continue editarea cotidianului, să participe la reuniuni secrete şi chiar să ţină discursuri politice. Cuvintele lui veneau acum, dintr-o sursă superioară de inspiraţie divină, “urmăriţi să fiţi conştienţi de această forţă din voi şi să o manifestaţi; fiecare lucru pe care îl faceţi să nu-l consideraţi acţiunea voastră, ci acţiunea Adevărului din voi.”

La 4 mai 1908, în zori, poliţia britanică îl arestează. Sri Aurobindo avea atunci 36 de ani. Avusese loc un atentat împotriva unui magistrat englez, iar bomba respectivă fusese fabricată în grădina fratelui său Barin, care antrena “discipolii”. El nu fusese în nici un fel implicat în acel atentat. Organizarea revoltei nu avusese nimic în comun cu asemenea acte de terorism individual.
A fost dus la închisoarea Laz Bazar. În primul moment credinţa sa a fost un pic zdruncinată, căci nu înţelegea intenţia divină aflată în spatele acestei întâmplări şi se aştepta să fie “protejat”.
A fost transferat la închisoarea din Alipore unde a stat un an în aşteptarea pronunţării verdictului. La început aştepta un semn divin ca să ştie ce are de făcut. Apoi şi-a amintit cum, cu o lună înainte de a fi închis, simţise o chemare de a abandona orice activitate pentru a fuziona cât mai profund cu Divinul. Nedorind să renunţe la activităţi, nu a ascultat acest apel şi acum simţea că toate legăturile pe care nu avusese puterea să le rupă singur i-au fost tăiate prin arestarea sa. În perioada petrecută în închisoare a atins starea de Conştiinţă Cosmică, Unitatea, cum a numit-o el, şi a explorat planurile supramentalului, menţinându-se permanent în contact cu Dumnezeu şi primind prin graţia sa Cunoaşterea Ultimă, trecând prin diferitele transformări ale conştiinţei.

În timpul celor şase luni cât a durat procesul, cu două sute de martori şi 4000 de piese la dosar, Sri Aurobindo era închis în fiecare zi într-o cuşcă de fier în mijlocul sălii de judecată. Dar experienţa conştiinţei supreme nu-l părăsea nici o clipă, astfel el nu vedea mulţimea ostilă, ci percepea pretutindeni prezenţa Supremului Absolut.

În acest mod, viziunea sa spirituală integrează treptat binele şi răul, adevărul şi minciuna, frumosul şi urâtul, el atingând acea experienţă a Unităţii care se află în spatele oricărui cuplu al contrariilor. Sri Aurobindo se întreabă din nou şi din nou care este rolul morţii, minciunii şi al suferinţei în această lume, şi cum poate fi adusă Lumina aici, pentru a le elimina definitiv. El îşi descoperă astfel Esenţa Fiinţei, dar se descoperă a fi în acelaşi timp şi o persoană universală. “De ce ţi-ai pune singur limite? Să simţi că tu eşti în sabia care te loveşte tot atât de mult cât şi în braţul care te iubeşte, atât în îmbrăţişarea Soarelui cât şi în dansul pământului, în tot ceea ce a trecut, tot ceea ce este acum şi în tot ceea ce se străduie să devină. Căci tu eşti infinit şi această bucurie ţi se oferă în totalitate.”
El experimentează de asemenea cunoaşterea prin identitate, despre care vorbeşte pe larg în Scrisorile sale. Primele semne ale acestei noi conştiinţe sunt că “începi să simţi că ceilalţi fac parte din tine însuţi, că sunt diferite repetări ale tale, acelaşi Eu modificat de către natură în alte corpuri.”
“Adevărata cunoaştere nu se obţine prin gândire, spune Sri Aurobindo, ea este ceea ce sunteţi voi, ceea ce deveniţi.”

Sri Aurobindo nu a fost un teoretician al evoluţiei. Tot ceea ce a scris este consecinţa realizărilor sale interioare. În perioada petrecută în închisoare a explorat succesiv planurile supramentale şi ne-a făcut apoi părtaşi ai acestor trăiri, reamintindu-ne însă permanent că trebuie să ne convingem prin proprie experienţă, să căutăm această realizare în noi.
La 5 mai 1909, după un an de închisoare, Sri Aurobindo a fost achitat în urma unor întâmplări aparent misterioase. În ziua judecăţii, când toată lumea se aştepta ca el să fie condamnat la moarte, avocatul său a fost cuprins de o iluminare spontană, care s-a transmis întregii săli. El a spus: “Mult timp după moartea lui cuvintele îi vor fi repetate nu numai în India, ci peste mări şi ţări. Căci vă spun, un om ca el nu se află doar aici, în faţa acestui tribunal, ci în faţa Curţii Supreme a istoriei.” Sri Aurobindo a fost achitat, dar fratele său a fost condamnat la moarte prin spânzurare.
Părăsind închisoarea la 37 de ani, Sri Aurobindo se simte ghidat de aceeaşi voce interioară care îi spune că nimic nu este imposibil, nimic nu este dificil. El regăseşte o scenă politică golită datorită execuţiilor şi deportărilor masive şi se reapucă de lucru, fondează două cotidiene, proclamă idealul independenţei totale. Acum nu mai este preocupat doar de destinul Indiei, ci de destinul întregii omeniri.
Din punct de vedere spiritual, caută secretul unei vieţi adevărate, divine în această lume. În februarie 1910, la mai puţin de un an de la ieşirea din închisoare, într-o seară, pe când se afla în biroul său de la ziar, a fost avertizat că va fi din nou arestat şi deportat în insulele Andaman. Atunci, deodată, a auzit clar aceeaşi voce interioară spunându-i: “Du-te la Chandernagor.”

Zece minute mai târziu s-a suit în prima barcă ce trecea pe Gange şi a plecat. Astfel s-a încheiat definitiv viaţa sa politică.

Despre următoarea perioadă a vieţii sale se ştie foarte puţin. La Chandernagor el s-a lansat în căutarea acelui secret care să unească jumătatea întunecoasă şi jumătatea luminoasă a vieţii, susul şi josul, planurile supramentale şi planurile subconştiente. El nu a relatat nimic despre aceste căutări şi descoperiri – în general era deosebit de tăcut când era vorba despre el însuşi. Gazda sa din Chandernagor povesteşte: “Când vorbea, se simţea că de fapt altcineva vorbeşte prin el. Îi puneam mâncarea în faţă şi el rămânea contemplând-o, apoi mânca puţin, mecanic. Părea absorbit chiar şi atunci când mânca şi medita cu ochii larg deschişi.”

După două luni petrecute la Chandernagor, Sri Aurobindo a auzit din nou vocea interioară care i-a spus să se refugieze la Pondichery, care pe atunci era sub guvernare franceză. Câteva zile mai târziu pleacă pe ascuns, tocmai când poliţia britanică îi depistase urmele. El părăseşte astfel pentru totdeauna India de Nord.

Ultimii 40 de ani ai vieţii sale îi va consacra transformării acestei realizări individuale într-o realizare a tuturor, astfel încât supramentalul să fie o stare permanentă de conştiinţă a oamenilor, aşa cum este acum mentalul. El vroia să deschidă astfel o cale care este încă blocată; adresează lumii întregi invitaţia de a participa la această aventură supramentală. Primii ani la Pondichery, Sri Aurobindo i-a trăit într-o mare sărăcie. Era departe de toţi cei care l-ar fi putut ajuta. Suspectat, scrisorile îi erau cenzurate, toate mişcările îi erau supravegeate de agenţii britanici, care încercau prin tot felul de manevre să-i obţină extrădarea şi chiar au încercat să-l răpească. Agenţii englezi au ascuns chiar documente compromiţătoare la el acasă şi l-au denunţat autorităţilor franceze. În cursul unei percheziţii, comisarul de poliţie francez a fost impresionat găsind opere de Homer şi constatând că Aurobindo vorbea perfect franceza, iar din acel moment nu a mai avut probleme cu poliţia. De altfel, deşi câţiva prieteni revoluţionari îl urmaseră şi aşteptau ca el să reia conducerea mişcărilor politice, totuşi, întrucât reuşise să trezească in compatrioţii lui spiritul de independenţă, Sri Aurobindo îşi considera misiunea încheiată în această direcţie.
India şi-a recâştigat independenta la 15 august 1952, exact la 80 de ani de la naşterea lui Sri Aurobindo.
În acest timp citeşte Vedele în original, până atunci nu citise decât traduceri şi nu cunoscuse decât erudiţi care nu pătrundeau sensul ascuns al scrierilor sacre. El descoperă în ele “un izvor nesecat de înţelepciune”, găsind explicaţia multor experienţe spirituale pe care le trăise şi pe care nu le putea explica satisfăcător prin învăţăturile şcolilor tradiţionale.

În 1910 îl vizitează un scriitor francez, Paul Richard, care în 1914 revine în India, doar pentru a-1 revedea pe Sri Aurobindo. El îl îndeamnă să scrie şi chiar fondează împreună o revistă filozofică bilingvă, Arya, sau Revista Marii Sinteze, în care Aurobindo expunea principiile viziunii sale asupra lumii. Discipolii nu au întârziat să vină şi să trăiască alături de el. Deoarece aceştia erau foarte numeroşi el a fondat un ashram împreună cu doamna Richard, care a devenit «Mama». Întrucât izbucneşte războiul, Richard se întoarce în Franţa şi Sri Aurobindo rămâne singur să scrie 64 de pagini de filozofie pe lună, deşi nu simţea că asta ar fi vocaţia sa. “Teoria mea este că un yoghin trebuie să fie capabil să facă orice este benefic”, şi aşa Aurobindo a devenit scriitor Ia 42 de ani. Timp de opt ani, până în 1920, el scrie fără întrerupere, aproape 5000 de pagini. Dar modul său de a scrie era cu totul special – scria patru, cinci sau chiar şase cărţi simultan, cu subiecte foarte diferite cum ar fi: Viaţa Divină, opera lui filozofică fundamentală şi viziunea sa spirituală asupra evoluţiei, Sinteza Yoga, în care descrie etapele practicii yoga şi trece în revistă toate disciplinele yoghine, Eseuri asupra Bhagavad-Gita-ei şi filozofia acţiunii, Secretul Vedelor, cu un studiu asupra originilor limbajului, Idealul Unităţii Umane, Ciclul Uman, care înfăţişează evoluţia sub aspectul social şi psihologic şi analizează posibilităţile viitoare ale societăţii umane.
El scria în continuu, neobosit, după cum mărturiseşte: “Nu făceam nici un efort pentru a scrie, doar lăsam Puterea superioară să se manifeste prin mine. Scriam într-o perfectă stare de linişte mentală, şi ceea ce scriam îmi venea gata formulat.”

După şase ani, în 1920, Sri Aurobindo hotărăşte că a spus destul deocamdată şi opreşte editarea revistei Arya. De acum înainte el va scrie aproape numai scrisori – mii şi mii de scrisori, conţinând tot felul de indicaţii asupra practicii yoga şi mai ales va scrie o colosală epopee de 28813 versuri, Savitri, care este mesajul său spiritual şi în care relatează experienţele planurilor sub şi supraconştiente şi istoria ocultă a evoluţiei terestre şi universale.

Sri Aurobindo se retrage începând din 1926 într-o recluziune totală din care nu avea să mai iasă decât o dată pe an pentru a apărea în public, şi asta până la moartea sa, în 1950. Opera sa este continuată de doamna Richard, supranumită Mere (Mama).

Între 1920 şi 1950, la Pondichery, Sri Aurobindo se dedică operei sale spirituale. Într-o primă perioadă, între 1920 şi 1926, Sri Aurobindo verifică experimental puterile conştiinţei, experimentând pe propriul lor corp, de exemplu, postul prelungit (fără a se devitaliza, ci din contră, fiind plini de energie) sau levitaţia. Odată chiar, Sri Aurobindo a consumat o cantitate imensă de opium care, datorită controlului pe care conştiinţa sa îl avea asupra corpului fizic, nu a avut nici un efect. În acea perioadă Sri Aurobindo scria 12 ore pe zi, mai mult scrisori adresate discipolilor săi, lucrând în fiecare noapte până la ora 4 dimineaţa. El a verificat, rând pe rând, toate aşa-zisele legi naturale, descoperind că toate sunt supuse conştiinţei şi prin urmare pot fi depăşite graţie acesteia.

Pe atunci avea puţini discipoli. Ei trăiau cu toţii într-o atmosferă cu totul specială, în care experienţele spirituale erau uimitor de uşor de obţinut, ca în joacă, şi se părea că voalurile dintre această lume şi celelalte sunt din ce în ce mai subţiri, de parcă zeii şi forţele supramentalului se aflau printre ei, manifestându-se prin ceea ce noi numim în mod obişnuit miracole. Dacă lucrurile ar fi continuat astfel, Sri Aurobindo şi Mere ar fi fondat o nouă religie, căci acele miracole erau suficient de spectaculoase pentru a zgudui lumea. Dar ei au devenit conştienţi de faptul că nu acesta este scopul pe calea lor spirituală, de aceea, într-o bună zi, ei au pus capăt acelor experimente şi s-au hotărât să reînceapă pe altă bază. La 20 noiembrie 1926, Sri Aurobindo anunţă că se retrage în solitudine totală şi că ashramul va fi condus oficial de Mere.

În a doua perioadă, din 1926 până în 1940, Sri Aurobindo îşi orientează practica asupra corpului şi subconştientului. Deşi atinseseră Nirvana şi învinseseră toate legile naturale dobândind puteri spirituale extraordinare, ei considerau că acestea sunt realizări accesibile oricărei fiinţe care se dăruie cu răbdare şi perseverenţă practicilor menţionate în Shastra-e şi de aceea căutau acum drumul necunoscut al transformării Materiei în Spirit. Spre deosebire de progresul spiritual, mental, sufletesc, această evoluţie care integra şi corpul fizic trebuie realizată într-o singură viaţă, căci altfel trebuie luat totul de la capăt. De asemenea, aici intră şi munca de purificare a subconştientului, atât la nivel individual cât şi colectiv. Ei descoperă astfel că fiecare fiinţă, pentru a ajunge la aceste realizări, trebuie să controleze pe deplin rezonanta cu subconştientul colectiv. Şi mai mult, ei au demonstrat că este imposibilă transformarea individului fără o minimă transformare a lumii. Realizând acest lucru, se hotărăsc să pună capăt şi acestei perioade – pe atunci aveau foarte puţini discipoli aleşi cu maximă exigenţă. Ei se decid să deschidă larg porţile ashramului lor, extinzându-şi învăţătura la nivel de masă.
Acest ashram nu seamănă prea mult cu cele tradiţionale – foarte mulţi discipoli, bărbaţi şi femei de toate vârstele, trăind în satul Pondichery, printre locuitorii obişnuiţi. Nu există reguli, discipolii au o viaţă socială foarte activă, iar Sri Aurobindo şi Mere sunt neobosiţi în ghidarea lor.
Sri Aurobindo şi-a părăsit corpul fizic pe 5 decembrie 1950, la vârsta de 78 de ani.
Viaţa şi căutările sale spirituale pot fi pentru noi toţi un minunat exemplu, o sursă de putere interioară şi de inspiraţie. Urmându-l în această aventură interioară, pe care el o numea “aventura conştiinţei şi a bucuriei”, fiecare din noi putem deveni o fereastră prin care Lumina strălucitoare a conştiinţei să se reverse în această lume. Sri Aurobindo spunea: “Dacă Pământul cere şi Supremul răspunde, clipa realizării poate fi chiar aceasta.”

După opinia lui: «Omul este în această perioadă o fiinţă anormală care încă nu şi-a găsit normalitatea». Printr-o operă literară şi didactică impunătoare, o veritabilă frescă a disciplinelor yoga, el ne introduce în mecanismul evoluţiei psihologice a societăţilor de-a lungul epocilor, de la primitivi până în epoca religiilor şi a raţiunii, a cărei inevitabilă descompunere o analizează. Foarte legat de gândirea non-dualistă a Indiei, dar hrănit de filosofia occidentală, Sri Aurobindo se preocupă mai ales de contactul cu ştiinţa modernă. Astfel, opera lui urmăreşte să realizeze o sinteză, capabilă să împace raţionalismul cu misticismul, acţiunea cu contemplarea, ştiinţa occidentală cu înţelepciunea orientală, sistemul creat de Aurobindo fiind cunoscut sub numele de yoga integrală. Principala teorie a filozofiei indiene este: «a trăi o viaţă divină într-un corp divin», cuvântul «divin» având sensul de perfecţiune, de absolut. Nu se cramponează de nici o dogmă, de nici un sistem de credinţe.

Pentru Aurobindo, Dumnezeu, care este în acelaşi timp transcendent şi imanent, îi apare omului mai ales ca o Conştiinţă cosmică, care se manifestă în timp, în spaţiu şi dincolo de ele.
Yoga integrală a lui Sri Aurobindo are ca obiectiv evoluţia speciei umane către perfecţiune, către uniunea cu Divinul. Lumea rezultată din “jocul cosmic”, este involuţia spiritului spre materie, iar omul trebuie să reuşească să restabilească perfecţiunea în el însuşi, cu ajutorul potenţialităţilor sale nefolosite încă, mai ales a facultăţii pe care Sri Aurobindo o numeşte “supramentalul”, posibil de atins prin practicarea sistemului yoga. Printr-o transformare radicală a fiecărei celule, a fiecărui atom, această mutaţie conştientă ar trebui să ducă la un nou tip uman, un veritabil “zeu”.

 

CUVINTE DIN LUMINA

 

Devin ceea ce văd în mine însumi Tot ceea ce gândul îmi şopteşte, pot să înfăptuiesc; tot ceea ce mintea îmi revelează, pot să devin. Aceasta ar trebui să fie credinţa de nezdruncinat a omului în sine însuşi, căci Dumnezeu locuieşte în el.

A fost odată un Maharajah foarte hain care nu putea tolera faptul c-ar putea fi cineva deasupra lui. Îi chemă deci pe toţi pandiţii regatului, cum era obiceiul în împrejurări grave, şi le puse această întrebare: “Cine credeţi că este mai mare, eu sau Dumnezeu?” Pandiţii începură să tremure. Fiind înţelepţi de profesie, cerură timp de gândire; şi apoi, dintr-o străveche obişnuinţă, ţineau la poziţia şi la capul lor. Dar mai erau nişte pândiţi curajoşi care nu voiau să-1 supere pe Dumnezeu; tocmai începuseră a se tângui când cel mai bătrân dintre ci le spuse: “Lăsaţi-mă pe mine, mâine voi vorbi Prinţului”. A doua zi, când toată curtea era reunită într-o ceremonie solemnă, bătrânul pandit veni în mod umil, cu mâinile împreunate şi fruntea vopsită cu cenuşă albă, şi înclinându-se, rosti aceste cuvinte: “O, Doamne, fără îndoială tu eşti cel mai mare”. – Prinţul îşi răsuci de trei ori mustaţa-i lungă şi se umflă în pene – “tu eşti cel mai mare, Doamne, căci tu ne poţi alunga din regatul tău, în timp ce Dumnezeu nu poate: căci, adevăr grăiesc, totul este regatul Său şi nu-i ungher în afara Lui”.

Orientul şi Occidentul, au două feluri de a vedea viaţa, care sunt cele două laturi opuse ale uneia şi aceleiaşi realităţi. Intre adevărul pragma­tic pe care gândirea vitală a Europei moderne, îndrăgostită de vigoarea vieţii şi de dansul lui Dumnezeu în Natură, îl afirmă cu atâta vehemenţă şi exclusivism, şi Adevărul imuabil şi etern pe care gândirea indiană, îndrăgostită de calm şi de echilibru, îl iubeşte şi îl urmăreşte cu egală pasiune în căutarea sa exclusivă, nu există acel divorţ, nici acea controversă pe care o pretind gândirea partizană, raţiunea separatistă, absorbanta pasiune de realizare exclusivă. Adevărul unic, veşnic şi imuabil, este Spiritul, şi fără Spirit adevărul pragmatic al universului nu ar avea origine şi nici fundament; lumea ar fi lipsită de sens, goală de direcţie interioară, fără ţel, un foc de artificii care se învolburează în nimic pentru a dispare niciunde. Dar nici adevărul pragmatic nu este un vis al inexistentului, o iluzie sau o cădere prelungită într-un delir al imaginaţiei creatoare; ca şi cum am spune că Spiritul veşnic este un beţiv sau un visător sau nebunul propriei sale halucinaţii gigantice. Adevărurile existenţei universale sunt de două feluri: veşnice, imuabile, adevărurile Spiritului – dar ele sunt cele care se aruncă în Devenire, ele cele care, aici jos, în mod constant, îşi realizează puterile şi semnele lor – şi conştiinţa care se joacă cu ele: disonanţe, variaţii, explorarea posibilelor reversi-uni, perversiuni şi conversiuni ascendente într-un motiv armonic mereu mai înalt; şi din toate acestea Spiritul şi-a făcut şi îşi face întotdeauna universul său. El însuşi este cel care îl creează în el, El însuşi creatorul şi energia creaţiei, cauza şi metoda şi rezultatul lucrărilor, mecanicul şi maşina, muzica şi muzicianul, poetul şi poemul, El însuşi supramentalul, mentalul, viaţa şi materia, sufletul şi natura.
O yoga care-ţi cere să abandonezi lumea nu este făcută pentru mine, o salvare solitară care lasă lumea sorţii ei este un lucru aproape dezgustător.

Agnosticul era în mine, ateul era în mine, scepticul era în mine; nu eram nici măcar absolut sigur că exista un Dumnezeu… Simţeam numai că trebuia să existe un puternic adevăr undeva în această yoga. Deci, când m-am decis s-o practic ca să văd dacă ideea mea era adevărată, am făcut-o în această stare de spirit şi adresându-i lui Dumnezeu această rugăciune: Dacă exişti, îmi cunoşti inima. Ştii că nu-Ţi cer eliberarea (mukti), nu-ţi cer nimic din ceea ce-Ţi cer ceilalţi. Îţi cer numai forţa de a ridica această naţiune, îţi cer numai puterea de a trăi şi de a lucra pentru acest popor pe care-l iubesc.
Credinţa este o intuiţie care nu numai că aşteaptă experienţa pentru a se justifica, ci care o conduce la experienţă.

De fapt “afară” este peste tot înăuntru! suntem peste tot! greşeala constă în a crede că dacă am putea reuni admirabile condiţii de pace, de frumuseţe, de singurătate, ar fi mult mai uşor; pentru că va fi întotdeauna ceva care să ne deranjeze, oriunde, şi că este de preferat să ne decidem să spargem construcţiile noastre şi să îmbrăţişăm tot acest “în afară” -atunci vom fi peste tot la noi. La fel pentru antinomia acţiune -meditaţie; căutătorul a făcut tăcere în el şi acţiunea sa este o meditaţie (va întrezări chiar că meditaţia poate fi o acţiune); că-şi face toaleta sau că-şi rezolvă treburile Forţa trece, trece în el, este pentru totdeauna conectat altundeva. Şi va vedea în sfârşit că acţiu­nea sa devine mai clarvăzătoare, mai eficace, mai puternică, fără ca în schimb să-i tulbure pacea: Substanţa mintală este liniştită, atât de liniştită încât nimic n-o poate tulbura. Dacă gândurile sau activităţile vin…ele traversează mintea ca un stol de păsări care traversează cerul în aerul nemişcat. Ele trec, nu deranjează nimic, nu lasă urme. Chiar dacă o mie de imagini sau evenimentele cele mai violente ne-ar traversa, imobilitatea liniştită ar rămâne, ca şi cum textura însăşi a minţii ar fi fost făcută dintr-o substanţă de pace eternă şi indestructibilă. Mintea care a ajuns la acest calm poate începe să acţioneze, poate acţiona chiar intens şi puternic, dar va păstra întotdeauna această nemişcare fundamentală, nepunând nimic în mişcare prin ea însăşi, primind de Sus şi dând la ceea ce a primit o formă mintală fără a-i adăuga nimic de la sine, în mod calm, imparţial, dar cu bucuria Adevărului şi cu puterea, cu lumina trecerii acestuia.

Conştiinţa mentală nu este decât o gamă umană şi ea nu epuizează toate gamele de conştiinţă posibile după cum vederea umană nu epuizează toate gradaţiile de culoare sau auzul uman nu epuizează toate gradaţiile de sunet, căci există o grămadă de lucruri, deasu­pra sau dedesubt, care sunt invizibile şi inaudibile pentru om. În acelaşi fel există game de conştiinţă deasupra şi dedesubtul gamei umane, cu care fiinţa umană normală nu are contact şi care, din această cauză, i se par “inconştiente” – game supramintale sau plusmintale şi game submintale. …De fapt, ceea ce numim “incon­ştienţă” este în mod simplu o altă conştiinţa. Nu suntem mai “inconştienţi” când dormim sau când suntem la podea, sau drogaţi, sau “morţi”, sau în oricare altă stare, decât atunci când suntem cufundaţi într-un gând interior şi am uitat eul nostru fizic şi tot ceea ce ne înconjoară. Pentru oricine a avansat câtuşi de puţin în yoga, aceasta este o propoziţie cu totul elementară.

Pe măsură ce progresăm şi ne trezim la sufletul din noi şi din lucruri, realizăm că există de asemenea o conştiinţă în plantă, în metal, în atom, în electricitate, în tot ceea ce aparţine Naturii fizice; descoperim chiar că nu este vorba, în toate aceste privinţe, de un mod de conştiinţă inferior sau mai limitat decât mintea; dimpotrivă, în multe forme zise “neanimate” conştiinţa este mai intensă, mai rapidă, mai ascuţită, cu toate că mai puţin dezvoltată la suprafaţă. Deci sarcina ucenicului yoghin va fi aceea de a fi conştient în toate felurile, la toate nivelele fiinţei sale, şi la toate etajele existenţei universale, nu numai mintal; de a fi conştient în el însuşi şi în ceilalţi şi în lucruri, pe timp de veghe sau în somn; şi, în cele din urmă, de a învăţa să devină conştient în ceea ce oamenii numesc “moartea”, căci după cum am fost conştienţi în viaţa noastră vom fi conştienţi în moartea noastră.

Odată cu experienţa în yoga, conştiinţa se lărgeşte în toa­te direcţiile – împrejur, dedesubt, deasupra – şi în fiecare direcţie la infinit. Când conştiinţa s-a eliberat, yoghinul nu va mai trăi in corp, ci în această înălţime, în această profunzime, în această întindere infinită. Baza sa este un vid infinit sau o tăcere infinită, dar în acest vid sau în această tăcere totul se poate manifesta: Pacea, Libertatea, Puterea, Lumina, Cunoaşterea, Bucuria – Ananda. Imediat ce apare suferinţa, de orice fel ar fi ea, este semnul imediat al unei îngustări a fiinţei şi a unei pierderi de conştiinţă.

Tot ceea ce atinge, pentru că ea nu se poate stăpâni să nu iubească, este starea sa; nimic nu este jos pentru ea, nici înalt, nici pur, nici impur; flacăra sa nu poate fi întunecată, şi nici bucuria sa. Şi alte semne o pun în evidenţă: este uşoară, nimic nu o apasă, ca şi cum lumea ar fi jocul său; este invulnerabilă, nimic n-o atinge, ca şi cum ar fi pentru totdeauna dincolo de dureri, deja salvată de toate accidentele; ea este magul, ea vede; este liniştită, liniştită, ca un mic suflu în străfundul fiinţei; vastă ca şi cum ar fi marea pentru milioane de ani. Căci ea este veşnică. Şi este liberă, nimic n-o poate prinde; nici viaţa, nici oamenii, nici ideile, nici doctrinele, nici ţările – este dincolo de toate acestea, mereu dincolo, şi totuşi într-un fel de nenumărat în inima tuturor lucrurilor, ca şi cum ar fi una cu totul. Căci Ea este Dumnezeu în noi.

Pentru ochiul care vede, iată cum apare psihicul: Când privim pe cineva care este conştient de sufletul său şi care trăieşte în sufletul său, avem impresia că se coboară, că intrăm adânc, adânc in persoană, departe, departe, foarte departe înăuntru, în timp ce, în general, când privim ochii oamenilor (există ochi în care nu intrăm, sunt închişi ca o uşă) în sfârşit, când există ochi care sunt deschişi, intrăm; apoi întâlnim destul de aproape, în spate, ceva care vibrează, care străluceşte câteodată, care scli­peşte. Şi atunci, dacă ne înşelăm, spunem: “Oh, are un suflet viu” -nu este aceasta; este vitalul său. Pentru a afla sufletul trebuie să te îndepărtezi de suprafaţă, să te retragi profund, şi să intri, să intri, să cobori, să cobori într-o gaură foarte adâncă, tăcută, nemiş­cată; şi acolo, există ceva care este cald, liniştit, bogat în conţinut, şi foarte nemişcat, şi foarte plin, ca o blândeţe – acesta este sufletul. Dacă insistăm, şi suntem conştienţi noi înşine, se produce un fel de plenitudine care dă impresia unui lucru complet şi care conţine profunzimi insondabile. Şi simţim că dacă am intra acolo ar exista nişte secrete care s-ar dezvălui, ca reflectarea într-o apă foarte liniştită a ceva care este etern. Şi limitele timpului nu mai există. Avem impresia de a fi fost dintotdeauna şi de a fi pentru veşnicie.

Aceste diverse nivele interioare se pot prezenta ca nişte camere sau ca nişte case la care cele mai mărunte detalii sunt revelatorii: Când începem să ne descoperim fiinţa interioară, şi diferitele părţi care o alcătuiesc, avem adesea impresia că pătrundem într-o sală sau într-o cameră, şi, urmărind culoarea, atmosfera, lucrurile care se află acolo, avem percepţia foarte limpede a părţii fiinţei pe care suntem pe cale să o vizităm. Atunci se poate trece în camere din ce în ce mai profunde care îşi au fiecare propriul specific. Sau câteodată, în loc de camere, vom găsi fiinţe de tot felul – o întreagă mică familie, poate chiar o menajerie -care sunt expresia diferitelor forţe sau vibraţii pe care nu ne-am obişnuit să le primim în noi şi care constituie natura “noastră”. Şi nu sunt nişte fiinţe “de vis”, sunt nişte fiinţe adevărate pe care noi le adăpostim: forţele sunt conştiente, vibraţiile sunt conştiente – fiinţe sau forţe, conştiinţă sau forţă, sunt două feţe simultane ale unei aceleiaşi realităţi. Vom vedea astfel într-un fel deosebit de viu ceea ce nu vrem sau nu mai vrem să tolerăm în noi.

A spune că un individ merge în “infernul veşnic” este o crudă absurditate; cum de-ar fi posibil ca sufletul, această Lumină, să fie pentru totdeauna prizonierul acestor vibraţii joase? ca şi cum am spune că infraroşul este stăpânul ultravioletului. Asemănătorul merge cu asemănătorul, întotdeauna şi pretutindeni, aici-jos şi altundeva. Şi ce altceva decât sufletul, decât bucuria, ar putea fi cu adevărat “veşnic”? Dacă ar exista un infern fără de sfârşit, n-ar putea fi decât un loc de extaz fără de sfârşit, căci Dumnezeu este bucurie, este Ananda; nu există altă eternitate decât eternitatea beatitudinii Sale
Pentru a vindeca răul din lume, trebuie mai întâi să vindecăm “ceea ce se află la baza lui în om” şi că nu putem vindeca nimic în afară dacă nu vindecăm mai întâi înăuntru, pentru că este acelaşi lucru; nu putem stăpâni partea de dinafară dacă nu stăpânim înlăuntrul, pentru că este acelaşi lucru; nu putem transforma materia exterioară fără a transforma materia noastră interioară, pentru că este iarăşi şi întotdeauna acelaşi lucru – nu există decât o Natură, o lume, o materie, şi atâta timp cât vom vrea să procedăm cu susul în jos nu vom ajunge la nimic. Şi dacă remediul ni se pare dificil, atunci nu există speranţă nici pentru om şi nici pentru lume, căci toate panaceele noastre exterioare şi moralele noastre din apă de trandafiri sunt, în cele din urmă, hărăzite neantului şi distrugerii de către aceste puteri ascunse.

Singura soluţie, constă în venirea unei alte conştiinţe care nu va mai fi jucăria acestor forţe, care va fi mai mare decât ele şi care le va putea forţa să se schimbe sau să dispară.
Am fost dintr-o dată proiectat într-o stare aparte, fără gânduri, pură de orice mişcare mintală sau vitală; nu exista ego, nici o lume reală -doar când “se”privea prin simţurile nemişcate, ceva percepea sau purta pe tăcerea sa absolută o lume de forme goale, de umbre materializate fără substanţă adevărată. Nu exista nici Unu, nici măcar mai mulţi, doar Acela, în mod absolut, fără atribute, fără relaţii, pur, de nedescris, de negândit, absolut, şi cu toate acestea, în mod suprem real şi numai real. Şi nu era o realizare mintală, nici ceva pe care-l percepeam undeva sus – nu era ceva abstract, era pozitiv – singura realitate pozitivă (cu toate că nu era o lume fizică spaţială) care umplea, ocupa, sau mai degrabă inunda şi în ne ca această părere de lume fizică, nelăsând nici un loc, nici un spaţiu pentru o altă realitate decât el însuşi şi nepermiţând la nimic altceva să pară cu adevărat real, pozitiv sau substanţial… Această experienţă îmi aducea o Pace nespusă, o formidabilă tăcere, un infinit de eliberare şi de libertate.
Am trăit zi şi noapte în această Nirvana, înainte ca ea să înceapă să admită altceva în ea sau să se modifice câtuşi de puţin… apoi ea începu să dispară într-o Supraconştiinţă, mai mare, în sus. Aspectul iluzoriu al lumii ceda locul unui alt aspect unde iluzia nu mai era decât un mic fenomen de suprafaţă, cu o imensă Realitate divină în spate, o Supremă Realitate deasupra, şi o intensă Realitate divină în inima tuturor lucrurilor care, mai întâi, îmi apăruseră ca nişte forme goale sau ca nişte umbre cinematografice. Şi nu era o reînchidere în simţuri, o diminuare sau o cădere din experienţa supremă; dimpotrivă era o ridicare constantă, şi o lărgire constantă a Adevărului… Nirvana, în conştiinţa mea eliberată, se revelă drept începutul propriei mele realizări, un prim pas spre lucrul complet şi nu ca singura realizare posibilă, nici măcar drept culmea finală.

Am avut experienţa Nirvanei şi a tăcerii în Brahman, cu mult timp înainte de a avea cea mai mică cunoştinţă despre planurile spirituale de deasupra capului.

Vivekananda vorbind de Nirvana: “Un ocean de pace infinită, fără un rid, fără un suflu”
Sfat către căutători: Oricare ar fi natura, puterea şi încântarea unei experienţe, nu trebuie să fiţi dominaţi de ea într-o măsură atât mare încât aceasta să domine toată fiinţa voastră…Când intraţi, într-un fel oarecare, în legătură cu o forţă sau cu o conştiinţă care o depăşeşte pe a voastră, în loc de a fi în întregime subjugaţi de această conştiinţă sau de această forţă, trebuie să vă aduceţi întotdeauna aminte că nu este decât o experienţă printre alte mii şi mii, şi că, în consecinţă, ea nu are un caracter absolut. Oricât de frumoasă ar fi ea, puteţi şi trebuie să aveţi altele şi mai frumoase; oricât de excepţională ar fi ea, sunt altele şi mai minunate; şi oricât de înaltă ar fi ea, puteţi întotdeauna să urcaţi mai sus în viitor.
Încercaţi să realizaţi această Forţă în voi, spunea el militanţilor naţionalişti, şi să o trageţi afară; ca fiecare lucru pe care-l faceţi să nu mai fie acţiunea voastră, ci acţiunea Adevărului în voi. Pentru că nu sunteţi voi ci ceva în voi (care acţionează). Ce pot toate aceste tribunale, ce pot toate puterile lumii împotriva Celui care este în voi, acest Nemuritor, acest Nenăscut, acest Nepieritor pe care sabia nu-L poate străpunge şi focul nu-L poate arde? temniţa nu-L poate închide, nici spânzurătoare nu-L poate ucide. De ce-ar putea să vă mai fie frică, dacă sunteţi conştienţi că El este în voi?

Dominată şi subjugată, imobilizată, eliberată de ea însăşi, mintea ia această Tăcere drept Supremul. Dar căutătorul descoperă că totul este acolo, în această Tăcere, conţinut şi parcă făcut nou… atunci golul începe să se umple şi din el iese sau în el se precipită incalculabila diversitate a Adevărului divin şi nenumăratele nivele ale unui Infinit dinamic.

În curtea închisorii din Alipore, în timpul orei de plimbare, avu loc această nouă schimbare de conştiinţă: Priveam zidurile care mă izolau de oameni, şi nu mai erau nişte ziduri înalte care mă închideau, nu, era Vasudeva* cel care mă încon­jura. Mergeam pe sub crengile copacului din faţa celulei mele, dar nu era un copac, ştiam că era Vasudeva – era Sri Krishna* pe care-l vedeam, acolo, în picioare, care mă ţinea în umbra sa.

Priveam gratiile celulei, chiar şi grilajul care servea drept uşă, şi îl văzui iarăşi pe Vasudeva. Era Narayana* cel care făcea de gardă, Narayana sentinela. Şi când mă culcai pe pătura din păr de animal care mi se dăduse în loc de pat, simţii braţele lui Sri Krishna în jurul meu, braţele Prietenului meu, Iubitului meu… Priveam prizonierii locului, hoţii, ucigaşii, escrocii, şi cum îi priveam îl văzui pe Vasudeva, Narayana era cel pe care-l aflam în aceste suflete întunecate şi în aceste corpuri prost folosite.
Trebuie să privim existenţa în faţă dacă scopul nostru e acela de a ajunge la o soluţie adevărată, oricare ar fi această soluţie. Şi a privi existenţa în faţă, înseamnă a-l privi pe Dumnezeu în faţă, căci una nu poate fi separată de cealaltă. Această lume a luptei şi a suferin­ţelor noastre este o lume feroce, periculoasă, o lume distrugătoare şi devoratoare în care viaţa este precară, în care sufletul şi corpul omului se mişcă printre enorme pericole, în care fiecare pas înainte, că o vrem sau nu, striveşte şi sparge ceva, în care fiecare suflu de viaţă este şi un suflu de moarte. A arunca responsa­bilitatea pentru tot ceea ce ni se pare rău sau teribil pe spinarea unui Diavol pe jumătate omnipotent sau a ne debarasa de ea spunând că răul face parte din Natură, creând astfel o opoziţie ireductibilă între natura lumii şi natura lui Dumnezeu, sau a arunca responsabilitatea asupra omului şi păcatelor sale, ca şi cum el ar fi avut un cuvânt de spus la facerea lumii, sau ca şi cum ar putea să creeze ceva împotriva voinţei lui Dumnezeu, sunt nişte expediente neîndemânatice şi prea comode…înălţăm un Dumnezeu de Iubire şi de îndurare, un Dumnezeu al Binelui, un Dumnezeu drept, binegânditor şi virtuos după concepţiile noastre morale despre justiţie, virtute şi după gîndurile noastre bune, iar toate celelalte, spunem noi, nu este El, nu este al Său, ci este opera unei oarecare Puteri diabolice pe care El o lasă, pentru un motiv oarecare, să-şi împlinească reaua voinţă, sau opera unui tenebros Ahriman contrabalansându-l pe graţiosul nostru Ormuzd, sau se spune chiar că greşeala omului egoist şi păcătos a fost cea care a stricat ceea ce Dumnezeu făcuse atât de bine la început… Trebuie să privim realitatea in faţă, în mod curajos, şi să vedem că Dumnezeu şi nimeni altul este cel care a făcut această lume în fiinţa Sa, şi pe care a făcut-o aşa cum este. Trebuie înţeles că Natura care-şi devoră fiii, Timpul care se hrăneşte cu viaţa crea­turilor, Moartea universală şi ineluctabilă, şi violenţa puterilor lui Rudra în om şi în Natură, sunt de asemenea Divinitatea supremă sub unul din aspectele sale cosmice. Trebuie înţeles că Dumnezeu creatorul darnic şi binefăcător, Dumnezeu care apără şi salvează, îndurarea nesfârşită, este totodată Dumnezeu care devoră şi Dumnezeu care distruge. Suferinţa aşternutului de răutate şi de chin pe care suntem sfâşiaţi este lucrarea mâinii Sale, ca şi bucuria, blândeţea şi plăcerea. Numai când vedem cu ochiul uniunii complete şi când simţim acest adevăr până în străfundurile fiinţei noastre suntem capabili să descoperim în întregime, în spatele acestei măşti, chipul frumos şi senin al Celui care este preafericire, şi de a simţi în mâna care pune la încercare imper­fecţiunea noastră, mâna prietenului şi a constructorului Spiritului în om. Vrăjbile lumii sunt vrăjbile lui Dumnezeu şi numai acceptându-le şi progresând prin ele vom fi capabili să ajungem la înaltele înţelegeri ale armoniei sale supreme şi la culmile, la imen­sităţile vibrante ale Anandei*sale transcendente şi cosmice…Căci adevărul este temelia adevăratei spiritualităţi, iar curajul este sufletul său.

Caută-L pe pământ…

Căci tu eşti El, o, Rege. Doar noaptea

Ţi-e pe suflet

Prin propria-ţi voinţă. Alung-o dar şi află

Totalitatea senină

Ce eşti cu-adevărat.

Fiinţa Centrală. Persoana Universală

“Tu eşti El”, acesta este adevărul veşnic – Tat tvam asi, tu eşti Acela. Acesta este Adevărul pe care îl ofereau spre învăţare vechile Mistere şi pe care religiile ulterioare l-au uitat. Pierzând semnificaţia acestui suprem adevăr, ele au deviat şi au creat toate aceste doctrine dualiste aberante, şi au substituit cu nişte obscure mistere acest adevăr care este pur şi cu totul simplu. “Eu şi Tatăl una suntem”, spunea Cristos (Ioan 10, 30), “Eu sunt El”, spuneau înţelepţii Indiei – so’ham – pentru că este adevărul pe care-1 descoperă toţi oamenii liberi, fie ei din Asia sau din Occident, din trecut sau din prezent. Pentru că Faptul veşnic este cel pe care trebuie să-1 descoperim cu toţii. Şi acest “mine”, acest “eu” care-şi proclamă identitatea cu Dumnezeu, nu este a nici unui individ privilegiat – ca şi cum ar mai fi loc pentru un mic eu personal şi exclusiv în această strălucitoare deschidere, ca şi cum înţelepţii Upanishadelor, rishii sau Cristos, ar fi anexat pentru ei singuri filiaţia divină – este vocea tuturor oamenilor topită într-o conştiinţă cosmică şi suntem cu toţii fiii lui Dumnezeu.

“Spiritul care se află aici-jos în om şi Spiritul care se află acolo-sus în Soare sunt, cu-adevărat, un singur Spirit şi nu există altul”, spune Taittiriya Upanishad X.
«Cel ce gândeşte “El e altul şi eu sunt altul”, nu ştie.»**Această descoperire a Spiritului înlăuntru este ceea ce * Vedele, acum şase sau şapte mii de ani, numeau “naşterea Fiului”: “Noi l-am văzut, masa sa de roşu arzător – un mare dumnezeu a fost descătuşat din întuneric” (Rig-Veda V.1.2) iar rişhii vedici afirmau, într-un limbaj de o putere orbitoare, veşnica Identitate a Fiului şi a Tatălui şi transformarea divină a omului: “Eliberează-L pe Tatăl tău! în lăcaşul tău păstrează-L teafăr – Tatăl tău care devine Fiul tău şi care te poartă” (Rig-Veda V.3.9). [

Şi din clipa în care ne-am născut vedem că acest suflet din noi este acelaşi în toate fiinţele umane, şi nu numai în toate fiinţele ci şi în lucruri, latent, nerevelat: “El este fiul apelor, fiul pădurilor, fiul lucrurilor care nu se mişcă şi fiul lucrurilor care se mişcă. Chiar şi în piatră El se află acolo” (Rig-Veda V.1.70). Totul este una pentru că totul este Unul. Nu spunea Cristos: “Acesta este corpul meu şi acesta este sângele meu”, luând aceste două simboluri dintre cele mai materiale, dintre cele mai obişnuite, pentru a spune că şi această Materie este corpul Unului, şi această Materie este sângele lui Dumnezeu*. Şi dacă El nu ar fi fost chiar şi în piatră, în ce fel ar fi venit El în om, prin ce cădere miraculoasă din cer? Suntem fructul unei evoluţii, nu al unei succesiuni de miracole arbitrare: Tot trecutul pământului este aici în natura noastră umană… însăşi natura fiinţei umane implică existenţa unui stadiu material şi al unui stadiu vital care au pregătit apariţia minţii acesteia, şi un trecut animal care a modelat primele elemente ale umanităţii sale complexe. Să nu mai spunem că Natura materială a dezvoltat mai întâi, prin evoluţie, viaţa şi corpul nostru, apoi mintea noastră animală, şi că numai după aceea s-a pogorât un suflet în forma astfel creată…căci aceasta ar presupune o prăpastie între suflet şi corp, între suflet şi viaţă, între suflet şi minte, prăpastie ce nu există – nu există corp fără suflet, nu există corp care să nu fie în sine o formă de suflet; Materia însăşi este o substanţă şi o putere a Spiritului şi nu ar putea exista altfel, căci nimic nu poate exista fără a fi substanţă şi putere din Cel Veşnic… Ceea ce este mut şi orb, chiar şi bruta, este tot

Acela, nu mai puţin decât existenţa umană.

Brihadaranyaka Upanishad 1.4.10. Vezi Sri Aurobindo, Eight Upanishads X.XI.

Atunci când am deschis porţile psihicului, ni se dezvăluie un prim stadiu al conştiinţei cosmice. Dar psihicul care creşte, conştiinţa -forţă care se individualizează şi devine din ce în ce mai compactă, mai adunată înlăuntru, nu se va mai mulţumi multă vreme cu această strâmtă formă individuală; simţindu-se una cu Acela, el vrea să fie vast ca Acela, universal ca Acela, şi vrea să-şi regăsească Totalitatea nativă. A fi şi a fi din plin, acesta este scopul pe care-l urmăreşte Natura în noi… iar a fi din plin, înseamnă a fi tot ceea ce este. Avem nevoie de totalitate pentru că suntem Totalitatea; idealul care ne cheamă, scopul care ne conduce paşii, nu se află de fapt în faţă; el nu ne trage, el ne împinge, el este în spate – şi în faţă şi înlăuntru.

Evoluţia este veşnica înflorire a unei flori care era floare din totdeauna. Fără această sămânţă din adânc, nimic nu s-ar mişca, pentru că nimic nu ar avea nevoie de nimic – este Nevoia lumii. Este fiinţa noastră centrală. Ea este fratele de lumină care se iveşte câteodată când totul pare disperat, memoria însorită care ne suceşte şi ne răsuceşte, şi nu ne va lăsa pic de odihnă până ce nu vom fi aflat tot Soarele nostru. Este centrul nostru cosmic, după cum psihicul era centrul nostru individual. Dar această fiinţă centrală nu se află undeva într-un punct; ea este în toate punctele; ea este într-un fel greu de înţeles în inima tuturor lucrurilor şi îmbră­ţişează toate lucrurile în acelaşi timp; ea este în mod suprem înăuntru şi în mod suprem deasupra, şi dedesubt şi peste tot – ea este un punct uriaş. Şi când l-am aflat, am aflat totul, totul se află aici; sufletul adult îşi regăseşte originea, Fiul redevine Tatăl; sau mai degrabă Tatăl, care devenise Fiul, redevine El însuşi: Zidurile care întemniţau sufletul nostru conştient sunt dărâmate, distruse; orice sentiment de individualitate şi de personalitate a dispărut, orice senzaţie de situare în spaţiu sau în timp, sau în acţiune şi în legile Naturii, a dispărut; nu mai există eu, nu mai există persoa­nă definită sau care poate fi definită, ci doar conştiinţa, doar existenţa, doar pacea şi fericirea; devenim nemuritori, devenim veşnici, devenim infiniţi. Din sufletul personal nu mai rămâne decât un imn de pace şi de libertate, o fericire care vibrează pretutindeni în cel Etern.

Ne-am crezut mici şi separaţi unii de ceilalţi, un om plus un om în mijlocul lucrurilor separate, şi aveam nevoie de această separare pentru a creşte sub carapace, căci altfel am fi rămas o masă nediferenţiată în plasma universală, un membru al turmei fără viaţă proprie. Prin această separare am devenit conştienţi; prin această separare suntem conştienţi în mod incomplet; şi suferim, căci suferinţa noastră este aceea de a fi separaţi – separaţi de ceilalţi, separaţi de noi înşine, separaţi de lucruri şi de tot, pentru că ne aflăm în afara singurului punct unde totul se reuneşte.

Singurul mijloc de-a pune totul în ordine e de a redeveni conştient; şi este foarte simplu. Nu există decât o origine. Această origine este perfecţiunea Adevărului, pentru că este singurul lucru care există cu adevărat. Şi exteriorizându-se, proiectându-se, împrăştiindu-se, s-a produs ceea ce vedem şi o grămadă de mici creiere foarte delicate şi foarte strălucitoare se află în căutarea a ceea ce nu au aflat încă dar pe care-1 pot afla, pentru că ceea ce caută se află înlăuntrul lor.

Când am suferit destul, vieţi după vieţi din această lungă evoluţie, când am crescut destul pentru a ne da seama că totul ne vine din afară, de la o Viaţă mai mare decât a noastră, de la o Minte superioară nouă, de la o Materie mai vastă, universală, vine ora să regăsim în mod conştient ceea ce am fost în mod inconştient din totdeauna – o Fiinţă universală: De ce te-ai limita? Simte că eşti în sabia care te loveşte ca şi în braţele care te iubesc, în îmbrăţişarea soarelui şi în dansul pământului, în tot ceea ce a trecut, în tot ceea ce este acum şi în tot ceea ce se trudeşte să devină. Căci tu eşti infinit şi toată această bucurie îţi este deschisă.

”Când Acela este cunoscut, totul este cunoscut” (Shandilya Upanishad)

Primele simptome ale acestei noi conştiinţe sunt foarte tangibile: începem să simţim că şi ceilalţi fac parte din noi înşine sau că sunt nişte repetiţii diverse ale noastre înşine, acelaşi eu modificat de Natură în alte corpuri. Sau cel puţin simţim că trăim într-un eu universal mai vast care este de acum înainte propria noastră realitate superioară. De fapt, totul începe să-şi schimbe natura şi aparenţa; întreaga noastră experienţă despre lume este radical diferită de cea pe care o au oamenii închişi într-un eu personal, începem totodată să cunoaştem lucrurile printr-un alt fel de experienţă directă, care nu mai depinde de mintea exterioară şi de simţuri. Posibilităţile de eroare nu dispar totuşi, căci acest lucru nu este posibil atâta timp cât mintea rămâne câtuşi de puţin instrumentul de transcriere a cunoaşterii, dar există un fel nou, mai vast şi mai profund, de a simţi, de a vedea, de a cunoaşte, de a intra în contact cu lucrurile; iar hotarele cunoaşterii pot fi împinse la un grad aproape nelimitat.
Cunoaştem pentru că noi suntem ceea ce cunoaştem. Adevărata cunoaştere nu se obţine prin gândire,

Ceea ce sunteţi, aceea deveniţi.

Nimic nu poate fi dat spre învăţare inteligenţei fără a nu fi fost deja pe deplin cunoscut, în secret, în sufletul care se desăvârşeşte. De asemenea, toată perfecţiunea de care omul exterior este capabil nu este decât realizarea veşnicei perfecţiuni a Spiritului care se află în el. Cunoaştem Divinul şi devenim Divinul pentru că noi îl purtăm deja în natura noastră intimă. Orice învăţătură este o revelaţie, orice devenire o înflorire. Descoperirea de sine este secretul; cunoaşterea de sine şi o conştiinţă mereu mai largă sunt mijlocul şi procedeul.

Preafericirea miriadelor de miriade ce una sunt.

“Cum ar putea fi dezamăgit, de unde ar avea suferinţa, cel ce peste tot vede Unitatea?” (Isha Upanishad.)

Filosofiile şi religiile discuta despre ordinul de prioritate al diferitelor aspecte ale lui Dumnezeu iar anumiţi yoghini, rishi sau sfinţi au preferat cutare filosofie sau cutare religie în locul alteia. Ceea ce avem de făcut nu este de a discuta aceste aspecte, ci de a le realiza pe toate şi de a le deveni pe toate; nu trebuie să urmărim o realizare cu excluderea celorlalte realizări, ci să-l îmbrăţişăm pe Dumnezeu sub toate aspectele sale şi dincolo de orice aspect – este sensul însuşi al yogăi integrale.

Publicat de Liviu Gheorghe in:  http://liviugheorghe.wordpress.com/2011/05/20/nestemate-ale-misticii-orientale-ep-7/

Advertisements

A fi prezent – intre durere si extaz. Si un portal: 11.11

Dragii mei,

Va salut si va imbratisez in aceasta zi a bucuriei pe Pamant! Caci da, dincolo de aparente, este o zi a bucuriei, ca toate zilele, pentru ca noi toti ne vindecam si crestem si mergem pe drumul nostru spiritual fara greseala.

Mi-era dor de voi. Revin la voi dupa o perioadade lunga absenta de pe blog, timp in care pur si simplu viata mea s-a schimbat si s-a implinit in atat de multe feluri, cum nu mi-as fi inchipuit vreodata. Recunosc acum razand ca am subminat capacitatea evolutiei spirituale de a imi aduce in cale tot ceea ce mi-am dorit, si ca atunci cand incepi sa lasi sa se manifeste cele mai umbroase colturi alte fiintei tale, automat atragi in loc lumina si daruri divine. Am trait poate cele mai intense si mai frumoase luni din viata mea. Am cunoscut si cele mai joase vibratii ale mele, dar si clipe de iluminare cum nu mi-am inchipuit ca on in aceasta viata. Cu suisuri si coborasuri m-am daramat si reconstruit din cenusa saptamana de saptamana si am lasat toate energiile universului sa ma influenteze si sa ma curete, sa ma aduca in mine si sa ma ridice. M-am lasat in voia divinitatii si m-am lasat sa ma exprim, chiar daca am exprimat poate si laturi de care m-am rusinat, insa pe care le-am privit ca a fi parte din mine si ca a fi un semn de vindecare. Nu poti aduce in tine lumina si implinirea daca nu scoti din tine intunericul si blocajele adunate de vieti intregi. Si cand acest proces este in culmile lui cele mai intense, ohohoooo, tine-te bine ca vei cobori in iad si apoi cu viteza ametitoare te vei ridica in rai. Si e atat de frumos!! Ma bucur enorm ca sunt aici acum pe Pamant si ca traiesc aceste clipe, ca redevin cine sunt cu adevarat, ca imi amintesc totul putin cate putin si ca ii pot observa pe cei din jur cum se schimba si se elibereaza si ei de iluzie. Vad cum vechile paradigme se clatina in jur si cum o noua viziune ia nastere in cei din jur, chiar daca ei poate sunt inconstienti de ceea ce se petrece.

In timpul in care nu am mai scris pe blog m-am eliberat de niste blocaje karmice printr-o operatie, am cunoscut cum e sa fii in prezent constient, am pasit spiritual in a 4-a dimensiune si toate visele mele de ani de zile, in care poate nici nu mai credeam momentan constient (dar poate credeam cu sufletul), s-au indeplinit cu usurinta. Totul a fost bine tot timpul, asa cum este si acum. Desi au fost momente foarte grele si zile in care m-am simtit atat de umana si de incarcata, si acestea stiu sigur ca nu s-au terminat, ci din contra, se vor inmulti pentru ca ma schimb profund, ma transform si ma reconectez cu adevarata mea natura, pot sa spun ca inca ma tin tare si sunt pregatita de urmatoarea aventura din viata mea plina si surprinzatoare. Daca pentru o perioada din viata mea m-am plans de monotonie si de plictiseala (mi-am dat seama intre timp ca si plictiseala e un fel de pas spre iluminare, pentru ca trebuie sa treci peste plictiseala cand stai cu minutele sa meditezi, cand iti faci autotratament, cand lucrurile vin incet in viata ta etc.), acum, de aproape o luna nu mai am timp decat sa dorm si sa mananc pe fuga. Sunt atatea lucruri care se intampla si sunt atatea de rezolvat incat nu am timp fizic sa le fac pe toate. Eu care din natura mea eram comoda si neobisnuita cu munca fizica ci mai mult cu cea intelectuala si creativa, zilele astea am muncit fizic intens, poate pentru a putea accepta aceasta latura a vietii pe Pamant.

Vreau sa va scriu despre minunata mea experienta de a fi prezenta, pe care am avut-o incepand cu luna septembrie. Am experimentat aceasta stare minunata absoluta in ambele ei fatete: atat prezenta in lumina, cat si prezenta din intuneric.
Abia dupa ce ambele experiente s-au incheiat am inteles ca ceea ce se intamplase era o traire din dubla perspectiva, care sa imi dovedeasca ca nu trebuie sa fie toate roz ca sa atingi iluminarea. A fi prezent inseamna a fi prezent si in momentul de iad interior si a il observa, inseamna si a fi prezent in clipa de iluminare si de a o trai constient. Poate ca citisem niste carti despre a fi prezent inainte, dar abia dupa ce am trait eu cu toata fiinta mea aceasta experienta am putut spune ca inteleg pe deplin ce inseamna a fi prezent si ce inseamna iluminarea. Si am mai inteles un lucru, oricat te-ai stradui, nu vei reusi sa atingi nici prezenta si nici iluminarea, pentru ca ele nu vin prin straduinta ci atunci cand esti relaxat complet.

Asadar, sa purcedem in povestire. 🙂

In septembtie, intr-o sambata dimineata ma trezisem putin confuza si ganditoare si citeam in pat dintr-o carte de Osho numita Bucuria. In mai putin de 10 minute de lectura am ajuns la un paragraf care ma intreba: Esti altceva decat fericit aici si acum? Este ceva ce iti lipseste aici si acum?. Am ridicat privirea din carte, am simtit cum intru adanc in mine, in inima mea si apoi am raspuns sincera, cu inocenta unui copil, si cu glas tare:” Nu, nu e nimic care imi lipseste aici si acum. Sunt fericita aici si acum.”

In acel moment, ceva s-a intamplat. In acel moment am constientizat profund si deplin cuvintele rostite de mine. ” Nu, nu e nimic care imi lipseste aici si acum. Sunt fericita aici si acum.” Am inteles ca unic adevar ca aceasta e singura realitate pe care o experimentez ca om in fiecare zi a vietii mele, dar ca pana atunci nu fusesem deloc constienta de asta, identificand viata mea cu un sir de probleme de rezolvat. Intr-o clipa in care parca s-a facut lumina in jur si in mine si in sfarsit am putut vedea cu adevarat, ca un orb ce tocmai isi recapatase vederea, a inteles ca de fapt, problemele nici nu exista, ca eu insami creez probleme imaginare prin perspectiva pe care o am asupra situatiilor ivite in viata mea. Invaluind in drama fiecare lectie data de divin, imi complicam singura existenta care de fapt,a fost si va fi intotdeauna, foarte-foarte simpla si sustinuta de o multime de ajutoare si ghizi astfel incat, de fapt, niciodata nu mi-a lipsit nimic – insa eu nu am putut vedea asta prinsa in drama mea nebuna. Si vad cum multor oameni li se intampla acelasi lucru. Facand asta, ne mentinem intr-o stare vibrationala joasa si nu ne permitem sa ne conectam cu adevarata noastra natura, cu sinele nostru sacru, cu misiunea noastra.

In secunda in care in mine s-a produs constientizarea faptului ca totul e perfect in viata mea am simtit PREZENTUL. Prezentul ca fiind tot ceea ce exista, fiind infinitul, fiind sursa tuturor lucrurilor si baza tuturor lucrurilor, fiind eternitatea lui Dumnezeu, fiind calmul, pacea, frumusetea, fiind implinirea si tot ceea ce am cautat orbeste vreodata nestiind ca deja era acolo. Am avut aceasta senzatie zdruncinator de vie ca toata viata mea am ocolit ceva ce a existat dintotdeauna acolo, in jurul meu, in mine. Ca si cum toata viata mea am trait intr-o iluzie si am fugit nu doar de adevarul ca prezentul este tot ceeea ce este, ci si de faptul ca eu sunt prezentul si prezentul este in fiecare din celulele mele. M-a apucat o stare combinata de bucurie absoluta si de nostalgie, datorita faptului ca am resimtit profund ca am regasit ceva ce cautasem, ce crezusem ca am pierdut, dar nu pierdusem de fapt niciodata. Am simtit frumusetea regasirii prezentului,a carui perceptie vivida mi-am dat seama ca o pierdusem in copilarie, undeva in jurul varstei de 7 ani. Retraind prezentul etern in acea clipa minunata, am simtit ca dupa multa, multa vreme m-am reintalnit cu copilul din mine pe care l-am renegat si uitat, ca si cum il pusesem sa stea la colt acum 20 de ani si il uitasem acolo. Mi-a venit sa plang gandindu-ma la ce m-am supus singura dar mi-am spus ca nimic nu e intamplator si ca toate au avut un rost asa ca nu are sens sa ma invinovatesc pentru ceva ce sigur a fost in plan. Daca as fi fost continuu prezenta de la 7 ani pana azi, nu as mai fi trecut prin toate lucrurile care astazi m-au modelat in omul care sunt. Si a fost nevoie sa am toate acele experiente pentru a dobandi o intelegere vasta a umanitatii si a ceea ce inseamna sa fii om in 3D, pentru a imi putea realiza mai tarziu misiunea in baza unor cunostiinte. Daca as fi trait in cutia fericirii si prezentei mele neintrerupte, nu as fi vazut exteriorul niciodata pentru ca nu m-as fi putut integra si conecta in campurile vibrationale joase. Si pentru a putea raspandi lumina, trebuie sa cunosti mai intai intunericul.

Fiind prezenta, am simtit o bucurie de nedescris. M-am ridicat din pat intr-o suflare. Si m-am dus sa ma privesc in oglinda. Ochii imi straluceau cum nu ii vazusem niciodata, fata imi era radioasa si zambeam larg cu inocenta unui copil fericit. Mi-am spus din toata inima ca ma iubesc si am simtit pentru prima data acest sentiment revarsandu-se sincer din inima mea deschisa larg. M-am imbratisat singura si am simtit ca ma iert, ca ma pretuiesc, ca sunt perfecta asa cum sunt si ca sunt pe drumul bun. Nu am simtit niciodata o astfel de iubire pura si neconditionata in aceasta viata, venind de la nimeni. Si am inteles ca adevarata iubire de care avem nevoie este in NOI, nicaieri altundeva – aceea este iubirea care ne implineste, care ne ridica, care ne duce mai departe. Dupa ce am ras eu cu mine in oglinda, am fugit in alta camera unde am inceput sa rad incontrolabil si vesel ca un copil, sa topai cu mainile ridicate spre cer si sa ma invartesc pe loc cantand si razand. Apoi am inceput sa dansez, sa rad, sa ma misc ca si cum o muzica universala imi misca trupul, ca si cum o energie puternica ma misca. Am dansat si m-am invartit razand si rasul nu se mai oprea. Nu radeam de ceva anume, ci radeam pentru ca asa venea din adancul spiritului meu. Rasul acesta era singurul lucru pe care il simteam posibil de facut atunci, ca si cum ar fi fost parte din adevarata mea natura. Fericirea este adevarata mea natura. Adevarata noastra natura. 🙂 Am cazut obosita la podea si am ras in continuare pana cand m-am oprit gafaind si am avut in mine o profunda senzatie ca acesta este extazul! E atat de simplu! Acesta este extazul! Sa fii in prezent, bucuros si copilaros! De aceea spunea Iisus “lasati copiii sa vina la mine!” Nu se referea la copiii in sine, ca varsta, ci la copilul nostru interior care prin prezenta sa si bucuria sa sincera ajunge la extaz. Avea atat de mult sens pentru mine aceasta explicatie in momentul acela! Copiii traiesc in prezent, ei nu au griji, ei se bucura sincer…si undeva pe drum pierdem acest copil din noi si devenim dramatici si depresivi. Iar atunci cand intr-o clipa de iluminare ne trezim cu totul in prezent si eliberati de valul de pe ochi, stii cum ne simtim? Ne simtim copii! Cantam, ne jucam, dansam, radem si suntem liber precum niste copii! Cata frumusete si simplitate! Am inteles atunci ca iluminarea e la un pas distanta de existenta in prezent si ca a fi in prezent este doar o alegere personala care ne sta la indemana TOT TIMPUL, TOATA VIATA! 🙂 Este un adevar atat de frumos si de simplu! Pare ridicol ca ne traim vietile atat de inconstienti de el. Cautam si cautam ani la rand implinirea si fericirea facand lucruri, incercand solutii, rezolvand probleme, alergand, si in tot acest timp fericirea si implinirea ne sunt la indemana prin alegerea esentiala de a fi prezent, de a fi cine esti cu adevarat! Cat de frumos!Cat de simplu! Constientizarea acestui lucru este atat de eliberatoare si nimic din lume nu se compara cu aceasta! Va spun, am fost atat, atat de fericita si de eliberata! Chiar atunci m-am conectat asa de usor la ghizii mei care mi-au dat raspunsuri la dilemele pe care le infruntasem in acele zile si am reusit sa trec peste niste blocaje instant numai prin intelegerea cauzei lor. Ghizii mei mi-au spus in acea zi ca toti oamenii, absolut toti oamenii, si nu doar ei, ci toate fiintele din Univers, sunt acum si in orice clipa perfecti asa cum sunt si pe calea corecta. Ca nu exista fiinta care sa nu fie pe calea sa, si ca aparenta ratacire a unora este doar o parte din procesul de evolutie. Mi-au spus ca oricine, criminal fiind, sfant fiind, nebun sau intelept, bolnav sau sanatos, este exact asa cum trebuie sa fie, este acolo unde trebuie sa fie, respectandu-si fidel planul divin. Fiecare trece prin experientele alese de el insusi pentru motive pe care doar sinele nostru sacru si cu fiintele ascensionate le cunosc. Mi-au spus sa nu mai compatimesc pe nimeni si sa nu mai plang de mila nimanui pentru ca toti stiu in constiinta lor divina exact ce fac si nimeni nu e o victima sau un opresor. Am inteles ca toti oamenii sunt aici niste actori si niste elevi, si ca in esenta cu totii suntem spirite egale, la fel de constiente si de intelepte, la fel de evoluate, nascute din aceeasi sursa, cu acelasi drum si frati care se iubesc si se ajuta reciproc sa invete si sa evolueze. Desi aparentele spun altceva, nu trebuie sa judecam pe nimeni din prisma faptelor sale din aceasta viata si nici chiar a celor din suma vietilor sale incarnate. A judeca nu face decat sa mentina in inevolutie si in intuneric un spirit pentru ca proiectam asupra sa energii negative si o imagine preconceputa care se imprima in campurile sale. Asa ca trebuie sa ne gandim ca a ne parea rau pentru cineva sau a judeca pe cineva inseamna ca nu intelegem adevarata natura a acelui spirit si ca ii ingreunam misiunea prin proiectii mentale. Dupa o sesiune frumoasa de channeling plin de intelepciune am gasit multe raspunsuri si m-am umplut de o energie pura debordanta. Am pastrat acea stare de prezenta, extaz si iubire pentru inca 2-3 zile. Insa apoi s-a degradat treptat deoarece am inteles ca nu am inca puritatea si forta energetica sa mentin o astfel de vibratie inalta. Insa am reusit sa raman zi de zi tot mai prezenta, tot mai constienta de vindecarea si de evolutia mea, corectandu-ma, iubindu-ma si autoeducandu-ma. Mi-as fi dorit sa raman pentru totdeauna in acea stare de extaz pe care am primit-o in dar, insa nu am putut deoarece inca nu am constientizat-o deplin. In timpul trecut de atunci, am trait o alternanta de momente in care am avut nostalgia trecutului, iluzia viitorului, dar si deplinatatea frumoasa a prezentului, chiar daca era un prezent luminos sau un prezent tulbure.

Am experimentat ulterior si prezentul din prisma durerii. Am invatat ca durerea este un mare maestru al vietilor noastre. Ca parte din vindecarea mea, am trecut printr-o operatie care a venit la fix. Fiind in octombrie vremea cand au aparut problemele cu caile respiratorii si zonele anexe, cu sinusurile si plamanii, pentru mine s-au deschis portile unei operatii de deviatie de sept care ma oprea din a respira complet. Respiram atunci la o capacitate de cca 25% si era timpul sa ma operez. Totul a decurs lin si fara complicatii insa durerea de dupa operatie a fost prima durere adevarata pe care am simtit-o vreodata. O durere care iti testeaza limitele mentale si fizice si te face sa crezi ca la un momentdat pierzi controlul si innebunesti. A durat 3 zile fara incetare. Ma dureau ochii, sinusurile, nasul, maxilarul, gatul, capul. Ochii mi-au lacrimat constant de durere. Insa in tot acest timp am realizat ca…am fost prezenta. Durerea m-a facut sa uit de toate si sa traiesc doar in acel moment in care ea preluase controlul. Si in momentul ei de domnie, in momentul in care ea stapanea fiecare perceptie si fiecare senzor nervos din mine, i-am vazut maretia si am inteles ca durerea bruta, fizica, pura, la fel ca si cea emotionala, este un mare maestru care iti incearca limitele, rabdarea, rezistenta, echilibrul si care te aduce negresit in prezent odata cu ea. Si deodata am simtit recunostiinta si respect pentru ea si am vazut cat de frumoasa poate fi si ca este un dar, nu o pedeapsa. Atunci am inteles ca prezentul poate fi trait si prin extaz si prin iad, si ca intre ele este semnul egal deoarece ambele sunt eterne, pure, divine, daruri, lectii si in acelasi timp la baza lor sta aceeasi energie -mama tuturor celor care exista. Cand durerea m-a parasit am ramas mai puternica si mai ancorata. A fost o binecuvantare si ma bucur ca am putut sa o traiesc si sa o observ. Sa o inteleg.

Dupa aceasta, toate lucrurile au inceput sa se petreaca cu viteza luminii in viata mea. Vise pe care le avusesem din copilarie au inceput sa prinda contur desi nu ma mai concentrasem deloc pe realizarea lor. Mi-am mai amintit o viata anterioara in care am trait in secolul al 19-lea in Paris si mi-am sfarsit viata la un azil de nebuni unde am fost tratata inimaginabil, si astfel mi s-au explicat automat multe blocaje si frici ale mele. Laturi ale mele uitate si evitate au inceput sa reiasa cu forta la suprafata si am inteles ca inca ma mai agat de trecut prin ramasitele unor modele comportamentale nedepasite. Am inteles ca unele lucruri le-am uitat temporar, dar nu le-am iertat cu adevarat. Am inteles ca inca am probleme nerezolvate si ca singura modalitate de a le rezolva este sa le tratez cu onestitate si cu curaj, luandu-le in piept si invaluindu-le in compasiune si lumina. Dupa fiecare criza de purificare in care descopeream socata ce inca ascundeam in mine, in plan material si emotional venea cate un dar nesperat si surprinzator care parca imi dadea siguranta ca am facut bine, ca sunt pe calea cea dreapta. Desi la o prima vedere ar fi parut ca furia revarsata in seara trecuta, sau ca cearta cu mama, sau ca egoismul de acum o saptamana fusesera niste greseli si eram rusinata de ele, Universul tinea sa imi demonstreze ca pentru acestea merit o rasplata de fiecare data, si am inteles ulterior ca darurile au venit pentru ca de fapt dizlocasem niste intuneric si facusem loc luminii sa patrunda, lumina pe care nu o lasasem sa se apropie de mine din cauza ca eram inca plina de blocaje. Ce simplu si frumos. Scoti intuneric, intra lumina. Depasesti blocaje, abundenta curge.

Asa ca am ajuns ca intre timp sa imi schimb complet situatia la locul de munca, sa ma mut in casa noastra cu iubitul meu, sa ajunga la realizare cu usurinta orice plan am intreprins, am primit de fiecare data ajutorul oamenilor din jur fara ca macar sa il cer – de parca piese de puzzle se legau pentru ca asa era scris si acei oameni au fost predestinati sa stie cu ce sa ma ajute si sa intervina la timpul potrivit, am primit daruri si surprize frumoase s-au intamplat, si totul a mers lin. S-au ivit noi prietenii frumoase dupa o lunga vreme de singuratate. Abundenta si simplitatea si-au facut loc in viata mea, si am inceput sa vad cum realitatea pe care o doresc si o intentionez este cea pe care o experimentez mult mai rapid ca in alte dati.

Si a venit 11.11. Un portal foarte frumos, cand asistata de ghizii mei am trecut in dimensiunea a4-a. Mi-au confirmat asta si mi-au vorbit despre ce va aduce aceasta trecere cu ea, ce incercari voi primi, cum se va transforma relatia cauza-efect din prima temporalitatii, cum voi fi raspunzatoare de lumea pe care o creez in jur doar prin intentiile, gandurile, cuvintele si faptele mele si la ce sa fiu atenta. Mi-au spus ca de acum incolo totul se va intampla aproape instant in viata mea din momentul conceperii ca gand sau intentie, si ca in egala masura voi fi responsabila pentru lucrurile pozitive dar si pentru lucrurile negative atrase in existenta mea dar si a celor care traiesc in jurul meu, deoarece in aceasta dimensiune totul este posibil dar totul este conditionat de energiile emise de noi. Am inteles ca nu toti oamenii sunt in acelasi stadiu al evolutiei acum si ca odata cu portalul, unii au stagnat, altii au evoluat fie spre dimensiunea 4, fie spre dimensiunea 5. Eu, desi am venit aici sa ajut, ca ghid, trebuie sa trec prin toate aceste stadii ale evolutiei ca sa le pot vorbi in cunostiinta de cauza celorlalti despre ele, insa evolutia mea nu este conditionata de trecerea acestor praguri. Practic, pot spune ca as repeta clasele 1-12 ca sa pot sa le fiu alaturi celor care fac parte din cercul meu de misiune. Am mai inteles profund ca sinele nostru este totuna cu misiunea noastra deoarece fiecare spirit a luat nastere din start cu o misiune si pentru o misiune. Fiecare are rolul lui stabilit din zamislire in Univers si a se uni cu sinele sau, a constientiza, inseamna a isi face automat si pe deplin misiunea sacra. Mai in urma sau mai inainte, fiecare este pe traseul sau prestabilit cu liber arbitru. Mi se pare foarte frumoasa ideea. Am meditat, m-am reintors energetic acasa pentru cateva zeci de minute si am avut un dialog minunat cu ghizii mei. Si am fost “initiata” in dimensiunea a4-a. Mi-a placut in mod deosebit senzatia fizica de a fi fara forma, fara sus si fara jos, fara stanga si dreapta, nesfarsita, pe care am avut-o cand m-am intors acasa pentru dialogul cu ghizii mei. Mi-am adus aminte asa clar cum era cand eram doar in spirit. A fost o zi frumoasa, incarcata de energii subtile inalte.

In mare, cam acestea au fost evenimentele majore din viata mea din ultimele luni. Am trait intens si simt cum schimbarea devine tot si tot mai puternica in mine si in jurul meu. Se vad efectele trecerii in dimensiunea a-4a si evolutia se petrece deja de la o zi la alta. Se prea poate ca si altii care trec prin acest proces sa aiba iluzia ca de fapt situatia se inrautateste si ca multe tensiuni apar in cale, sau ca de fapt involueaza. Nu este asa. Acum este ultima suta de metri, este vremea curatarii profunde de ultimele ramasite intunecate ale noastre. Iar daca ati trecut si voi in dimensiunea a4-a, asteptati-va sa fiti impartiti intre vechi energii 3d si minunate energii 5d, deoarece aceasta dimensiune in care va aflati este una a trecerii, a comparatiei, a ruperii de vechi si a pasirii in nou, a renuntarii la frica in favoarea curajului si iubirii, a pierderii si regasirii. In 4d inca exista dualitate si exista balansul continuu intre de unde ati plecat si unde va indreptati, insa voi alegeti in care plan va ancorati mai ales prin intentiile pe care le emiteti. E doar o alegere. A voastra. E atat de simplu.

Frumos, nu? 🙂

Va imbratisez cu toata caldura si va trimit un gand de lumina!

Cu drag,

Diana

Suntem deja desavarsiti

Nimic nu e mai adevarat decat aceasta afirmatie pe care v-o fac prin titlul acestei postari. SUNTEM DEJA DESAVARSITI.

Ne petrecem timpul si ne consumam energia SA DEVENIM cumva. Sa devenim perfecti, sa devenim buni, sa devenim sanatosi, sa devenim iluminati, sa devenim intelepti sau sa devenim desavarsiti. Tot  ce facem este sa ne dorim sa devenim ceva ce deja suntem si am fost dintotdeauna. Numai valul de pe memoria noastra cosmica si de pe ochiul nostru atotvazator nu ne lasa sa vedem.

Suntem atat de inecati in uitare…Suntem atat de speriati de neputinta noastra imaginara si falsa…Suntem atat de naivi cand ne evaluam puterile…Ne petrecem vietile incercand sa ii copiem pe altii, ne setam exemple de urmat si apoi incercam sa pornim in calatoria catre adevaratul nostru sine pe baza acestor exemple pozitive. Daca am intelege de la inceput ca nu exista in Univers doua fiinte la fel! Nu exista doua flori la fel, doi copaci la fel, doua pasari la fel, si nici doi oameni la fel! Daca am intelege cat de unici suntem si ca in unicitatea noastra sta forta noastra prin care miscam Universul intr-un mod inedit, specific doar noua! Nu ne-am mai compara, nu am mai cauta exemple,nu ne-am mai simti inferiori sau superiori fata de nimeni, deoarece orice termen de comparatie intre doua creatii perfect unice nu exista. Orice om s-a nascut si a fost deja, apartine vechiului, Pe temeliile vechiului nu se poate construi. Vechiul apartine mintii, el a fost, si nu exista decat ca o amintire sau o constatare in mintea ta. TU esti NOU. TU esti altceva. Si crede-ma ca nimeni niciodata in toata istoria eterna a Universului nu e ca tine si nu te va putea inlocui, prietene drag si suflet iubit alaturi de care eu calatoresc azi aici si dintotdeana.

Toate sunt in noi. Avem memoria a ceea ce suntem plenar si perfect. Suntem fiinte de lumina, fiinte ce s-au nascut din iubire si sunt individualitati ale iubirii, si de cand ne-am nascut in acest urias plan existential compus din infinite universuri, nu ne-am alterat natura profund niciodata. Suntem la fel de puri, la fel de sanatosi, la fel de intelepti, la fel de eterni, la fel de creativi, la fel de darnici si iubitori, la fel de puternici, la fel de divini si de desavarsiti, ca in prima clipa vesnic eterna in care ne-am nascut din marele Creator al tuturor celor ce exista. Avem tot ce ne trebuie. Le avem deja. Sunt in noi. Suntem noi. Si cu toate astea, din pricina faptului ca odata incarnati in aceste planuri terestre de vibratie mai joasa ne-am slabit contactul cu Originea noastra si cu adevarata noastra natura, bantuim pe strazile acestei planete in nestiire si uneori ii mai urcam si muntii si inotam marile ca sa cautam departe, departe de noi insine, ceva ce exista deja in locul de care fugim. A FACE ceva nu ne va revela niciodata usor sau repede, sau poate deloc, adevarata noastra natura. A FI inseamna a te conecta cu tine, cu adevarul din tine, inseamna a ajunge acasa. Si cu toate astea noi mereu facem ceva ca sa ne cautam si sa ne regasim. Nu inseamna ca eforturile pe care le facem zilnic nu funtioneaza. Nu anulez efectele terapiilor, ale rugaciunilor rostite, alte tehnicilor de lucru cu energia, ale practicilor religioase, ale yoga, ale tai chi-ului, ale reiki-ului, ale qi gong-ului, ale anumitor diete si stiluri de viata frumoase si intelepte. Nu, nu spun asta. Vreau sa spun ca,toate acestea la un loc, practicate o viata, ar putea sa nu ne reveleze niciodata adevarata noastra natura, adevarata noastra fiinta si sa ne conduca spre desavarsirea dupa care tanjim. Singura cale in a ne desavarsi este A FI. Meditatia este A FI. Uitati de meditatiile elaborate, conduse de voci suave si care va indeamna sa faceti una sau alta. In adevarata meditatie nu faci nimic, doar esti. Esti in eternul prezent, esti in eternul din tine, esti unit cu Tot, caci oricum nu ai fost separat niciodata si depasind nevoia de a face si gandurile din spatele ei, redevii ceea ce esti : divinitate manifestata prin energie pura, fara granite, vesnica si unica totusi.

Am ajuns in urma incercari perpetue de a face ceva, sa inteleg ca doar doua modalitati te pot aduce acasa: A FI in prezent si a trai curajos fiecare clipa constient de eternitatea ta. Acestea doua te vor aduce neindoit la sursa divinului din tine si apoi iti vor dezlantui Sinele captiv sub uitare, lasandu-te sa devii unul cu el si sa recapeti memoria a ceea ce esti. Oricat ne-am ruga, oricat am practica diferite practici, oricat ne-am stradui, nu ne vom intoarce acasa decat atunci cand vom renunta sa ne straduim. Sa nu uitam ca cel mai adesea, dorintele noastre sunt inconstiente si nealiniate cu planul nostru divin si cu Universul in care ne manifestam. De ce ne-am agita sa ne fortam devenirea, sa ne descoperim, cand nu avem ochii sufletului destul de deschisi sa vedem adevarul?

Daca un copil iese in gradina dupa ploaie si se joaca, se murdareste de noroi si cand se intoarce in casa el stie ca nu este de fel murdar dintotdeauna. El stie ca este curat in mod natural si de aceea se spala ca sa isi inlature murdaria si sa redevina curat. El stie cum este. Nu se lasa amagit de noroiul de pe el si nu incepe sa se subestimeze considerandu-se un murdar. Asa si noi, fiintele care traim pe acest pamant, nu trebuie sa ne uitam in aparentele din vietile noastre si sa ne subestimam gandindu-ne: sunt bolnav, sunt rau, sunt neajutorat, sunt las, sunt influentabil, sunt nestiutor, sunt singur, sunt dezorientat, sunt neapreciat…etc…etc….etc….Toate acestea sunt aparente, ele se pot da la o parte la fel de usor cum se da noroiul cu apa, daca tu stii cu tarie, ceea ce deja esti, ceea ce esti cu adevarat. Tu esti desavarsit deja pentru ca asa ai fost creat si nimic nu iti poate altera perfectiunea. Tot ce ti se intampla sunt episoade trecatoare menite sa iti incerce, dincolo de toate, credinta in Dumnezeu si in tine insuti. Cei care pot sa vindece intr-o secunda pe cineva, nu fac mari minuni ci doar privesc cu toata credinta pe cineva in desavarsirea lui, sanatos si pur.

Credinta  ta ca ESTI CHIAR ACUM desavarsit face diferenta. Iisus le spunea celor vindecati de el: “Prin credinta ta te-ai vindecat.” Acei oameni vindecati de el credeau in Iisus, credeau in puterea lui si in divinitatea lui, iar precum stim, ceilalti sunt oglinda noastra si in oceanul infinit al creatiei toti suntem o apa, asa ca daca tu te uiti in oglinda cu credinta, oglinda va reflecta desavarsirea ta, inlaturand orice noroi te acopera. Existenta noastra a tuturor pe Pamant este minunata prin insasi faptul ca ne pune la incercare credinta. Cu totii uitam cine suntem cand ne incarnam si ne nastem copii. Cu totii uitam si incepem sa credem ca aici apartinem si aici ne-am nascut pentru prima oara. Aceasta uitare e un proces natural si nu trebuie negata sau invinovatita, insa ea nu trebuie sa puna stapanire pe intreaga noastra existenta pamanteasca, ci trebuie sa ne amintim cine suntem. Bolilel, suferintele, durerile, pierderile, amagirile, subestimarile, lipsa iubirii, toate sunt menite sa ne puna la incercare memoria cosmica si increderea in noi. Trecand prin acestea, in noi e nevoie la un momentdat sa se rascoale glasul acela care zice determinat: “Nu asa trebuie sa fie. Ceva nu merge. Am sentimentul ca nu apartin aici iar toata povestea asta este absurda. Care e rolul meu si cine sunt eu?” Odata cu aceste intrebari amnezia incepe sa se disipeze ca un nor de ceata.

Daca te intepi intr-un ac, simti intepatura si apoi iti trece, pentru ca stii ca nu esti intepat pentru totdeauna. Atunci cum se face ca daca te imbolnavesti si suferi dureri puternice, nu iti trece si te consideri bolnav pentru totdeauna? Sunt oameni care merg in stanga si in dreapta si spun cersind comportamente speciale, ca de exemplu au diabet. Sunt oameni care traiesc din urma bolilor lor, facand din acestea un mod de viata si o scuza pentru a trai cu adevarat. Se identifica atat de bine cu ele incat ajung ca dupa ce isi spun numele cuiva nou, la cateva secunde sa mentioneze si numele bolii. Unii oameni se ascund in spatele bolilor lor pentru a isi justifica lipsa de curaj. Spun: ” Eu sunt depresiv. Nu stiu sa ma bucur de viata.” Dar iesi in lume si bucura-te de viata cu curaj si ai sa vezi ca insasi depresia ta este o iluzie, un val!

Prietenii mei, iubiti mei frati, noi suntem deja desavarsiti. Firea si aspectul nostru uman sunt doar iluzii. Haideti sa ne spunem singuri zi de zi, cu vocea tare sau cu vocea interioara pana cand o sa ne reamintim clar ca lumina soarelui: SUNT SANATOS, SUNT FERICIT, SUNT INTELEPT, SUNT CURAJOS, SUNT CREATIV, SUNT DIVIN, SUNT UNIT CU TOTUL, SUNT IERTAT, SUNT IUBIRE, SUNT IUBIT, SUNT BOGAT, SUNT CALM, SUNT PUTERNIC, SUNT UN OM BUN, SUNT O FIINTA DE LUMINA ETERNA, SUNT NEMARGINIT, SUNT PROTEJAT, SUNT SIGUR PE MINE, SUNT DEMN, SUNT DESAVARSIT. Si sa credem cu tarie toate aceste afirmatii, pentru ca nimic nu este mai adevarat decat ele. Cred ca si un om bolnav de cancer se poate vindeca daca isi aduce aminte de toate astea.  Cand esti  bolnav, nu te gandi ca esti bolnav si te vindeci…nici macar nu spune “sunt vindecat” (chiar si prin aceasta afirmatie iti admiti boala si iti negi natura), ci spune :”sunt sanatos!”.  Nu te mai indoi de tine si spune mereu cu toata fiinta ta: ” Sunt creatia divina perfecta si desavarsita a lui Dumnezeu”.

“Cere ca si cum deja ai primit.” Pentru ca, intradevar, chiar ai primit deja, ai primit atunci cand te-ai nascut din Dumnezeu.

Credinta ca tu esti perfect si divin este acea credinta care muta muntii din loc. Esti deja desavarsit. Nu te mai stradui sa devii. Nu te mai stradui sa faci ceva ca sa devii tu. TU esti deja TU. Incearca sa stai fara sa faci nimic ( inclusiv fara sa gandesti) = meditatie, si te vei regasi pe tine. Dincolo de valuri si noroaie de tot felul, esti tu si ai fost dintotdeauna aici. Nu mai pierde timpul mintindu-te, si fii una cu tine, fii in prezent, ia toate oportunitatile vietii si fa din ele o viata minunata in care sa radiezi oriunde te duci divinitatea din tine. Cu siguranta ca nici nu va mai trebui sa iti bati capul daca iti faci misiunea sau nu, caci fiind la unison cu tine, cu adevaratul tu, nici nu ai cum altfel.

Nu mai cauta, om frumos si spirit etern divin, sa inveti sa iubesti, sa inveti sa traiesti, sa inveti sa te reconectezi, sa inveti sa accepti sau sa devii ceva anume. Nu mai cauta nimic pentru ca orice cautare in alta directie decat miezul spiritului tau e in zadar. Nu mai cauta sa devii si sa inveti. Tu esti deja. Nu iti ramane decat sa fii. Doar deschide ochii si vezi-te. Deschide Ochiul mai bine zis. Un maestru mi-a zis de curand: “Cand meditezi, adu-ti cu o singura inspiratie toata fiinta in centrul fruntii, iar cand vei sta destul de mult in linistea din tine, ochiul ti se va deschide si vei iesi in afara granitelor tale.” Tot el mi-a spus: “Meditatia este ceva ce esti, nu ceva ce faci.”

Hai, fugi in lume si fii liber! Sau ramai in pacea din tine si fii la fel de liber! Spatiul si timpul nu au nicio legatura cu cine esti cu adevarat si oriunde vei pasi in aceasta lume, tine minte ca adevarul il porti in miezul fiintei tale si nu il mai cauta in alte parti.

Divinitatea din mine saluta si vede divinitatea din tine!

Te iubesc!

Diana

Tag Cloud