Calatoria Inimii si Iubirile perfecte

Am primit de demult un email de la cineva drag mie si nu l-am citit atunci. Stiam eu in sinea mea de ce nu l-am citit atunci, pentru ca acum aveam mai mare nevoie sa il citesc, ca sa pot intelege ce si de ce s-a petrecut cu mine si cu relatia mea in ultima vreme. Citind acest articol, am decis ca maine ma duc si imi cumpar cartea Iubiri perfecte, relatii imperfecte de John Welwood.

Va recomand sa aveti rabdare sa cititi in continuare, pentru ca va promit ca va intereseaza. Poate nu v-a spus nimeni pana acum ceea ce veti gasi aici, sau poate e doar o buna ocazie sa va reamintiti si sa asimilati informatia mai eficient de data aceasta. Lectura placuta si astept parerile voastre!

Iata si articolul care contine un reportaj si pasaje din cartile lui John:

“Noi, cei care am uitat de inima noastra”

– John Welwood, vorbiti mereu despre inima, despre a simti. Este atat de important?

– In lumea de astazi da, pentru ca inima este pe cale sa fie uitata, ignorata. Ne-am parasit inima, am uitat ca o avem. Ne aducem aminte uneori de ea, dar numai atunci cand “ne doare”, cand resimtim ceva atat de dureros, incat ecoul durerii coboara in zona aceasta, a inimii, de care, in general, nu suntem constienti. Nu ne amintim ca avem o inima in viata de zi cu zi. Suntem prea ocupati sa gandim, sa analizam, sa actionam, sa facem planuri, sa rationam pe baza a ceea ce am invatat, deci pe baza unor experiente trecute, asa incat nu ne trece prin cap sa ne oprim o clipa si sa fim atenti la ceea ce ne spune inima noastra. Daca am face-o, am descoperi ca inima este un barometru foarte sensibil al realitatii dimprejurul nostru, ca fara sa faca nici calcule, nici evaluari, inima simte, este intr-un fel misterios racordata permanent la tot ceea ce ne inconjoara. Asta pe de-o parte. Pe de-alta parte, inima noastra – si prin extensie corpul nostru – este o poarta catre cele mai profunde, catre cele mai stabile, dar si cele mai inefabile parti ale fiintei noastre. Este suficient sa le dam atentie, sa stam cu ele, sa fim cu ele, pentru a avea acces la aceste parti ale fiintei pe care in general le ignoram. Daca am face-o, am fi mai linistiti, mai putin speriati, mai putin stresati, mai sanatosi si mai fericiti decat suntem. Am fi mai atenti cu ceilalti, mai prezenti, mai buni. Lumea noastra interioara si reflexia ei pe care o cream, adica lumea exterioara in care traim, ar arata altfel. In loc de asta, suntem in permanenta intr-o alergare, intr-o fuga, suntem intr-o agitatie care caracterizeaza lumea moderna si care, in cele din urma, ne rupe de tot de ceea ce suntem noi cu adevarat. Cand intervine aceasta ruptura, devenim cu adevarat nefericiti, depresivi, intr-un cuvant ne imbolnavim, pentru ca suntem rupti de sursa energiei noastre vitale, la fel cum un copac lipsit de lumina soarelui se usuca. Intoarcerea la inima ne-ar schimba viata si felul in care privim imprejurul nostru, iar asta ar schimba lumea.

“O cale: intoarcerea la spiritualitate”

– Ce drum ar trebui sa urmam pentru a ne regasi inima? Exista metode pe care sa le invatam?

– Ar fi bine daca occidentul si-ar aminti despre bazele crestine ale civilizatiei sale si ar redescoperi spiritualitatea sa originara, care este una exceptionala. Numai ca aceasta spiritualitate a fost pierduta, ca oricare alta, de altfel. Occidentul a luat-o pe alt drum. Din nefericire, biserica s-a indepartat si ea de revelatie, si oamenii nu mai gasesc in biserica decat rareori ceea ce cauta. Acelasi lucru s-a petrecut candva si cu mine. Simteam ca nu gasesc in biserica ceea ce cautam. Asa am ajuns sa cercetez diferite alte traditii spirituale, mai conservatoare. Asa am ajuns la traditiile orientale si am inteles un lucru fundamental: ca spiritualitatea contemplativa a orientului poate aduce ceva ce occidentului ii lipseste sau a uitat. Aceasta latura contemplativa are implicatii enorme asupra sanatatii si vindecarii psihologice, dar si asupra relatiilor dintre oameni si a comunitatii. Cu toate astea, budismul zen, de exemplu, nu este mai bun cu nimic decat crestinismul, care are si el latura sa contemplativa extraordinara. Pana la urma, rugaciunea europeana, asa cum o cunoastem noi, este o forma de meditatie, sau invers, meditatia este o forma de rugaciune. Crestinismul este un punct de plecare la fel de bun ca orice alta traditie spirituala a lumii. Importanta este intoarcerea la credinta, la aspectele noastre profunde, uitate, abandonate. Iisus vorbeste despre inima, Evangheliile sunt pline de indicii, dar cati dintre occidentali au reflectat vreodata la toate acestea?

“Cand oamenii au inceput sa creada ca pot controla totul, s-a produs o ruptura”

– Bine, dar cum putem trai totusi in lumea secolului 21, intr-un mod contemplativ? Ni se cere mai mult sa facem decat sa fim…

– Nu e nimic rau in a-ti folosi mintea, ba dimpotriva, avem nevoie de ea ca sa putem trai, dar a trai exclusiv prin intermediul mintii conduce in cele din urma la stres, la boli psihice, la alienare, la nefericire si la boli fizice care nu sunt decat reflexii ale psihicului in corp. Indepartarea totala de adevarata noastra natura ne aduce prejudicii grave. Trebuie sa invatam sa ne intoarcem la noi insine, sa ne luam rastimpul pentru a reface contactul cu inima noastra. Aceasta dimensiune fundamentala a fiintei se caracterizeaza prin deschidere, prin liniste, printr-o anumita caldura pe care o vom recunoaste imediat, printr-o forta care ne inunda in clipa in care intram in contact cu ea. Este ceea ce se numeste iubirea neconditionata, despre care vorbesc marii mistici, fie ei europeni sau orientali. Numai ca in occident, trairile marilor mistici au cazut in derizoriu, oamenii in cel mai bun caz zambesc, daca nu cumva dispretuiesc dimensiunea metafizica, spirituala a existentei, fiind convinsi ca singura realitate este aceea pe care o poti atinge cu mana, aceea pe care o poti calcula, prevedea, evalua cu mintea. Undeva, candva in istoria occidentului s-a petrecut o ruptura, o sciziune, atunci cand oamenii au inceput sa creada ca pot controla totul, ca pot intelege totul cu mintea, in momentul in care au inceput sa creada in omnipotenta mintii. Au crezut ca mintea este calea. Si intr-un fel este. Dar indepartarea de natura fundamentala a inceput sa-si arate rezultatele. Civilizatia tehnologica nu i-a facut pe oameni mai fericiti, ba e interesant de stiut ca exista studii din care reiese ca in tarile cu nivelul de trai cel mai ridicat, in tarile cu economii si industrii puternice, oamenii se declara mai nefericiti decat saracii lumii a treia. Consumul de antidepresive este cel mai ridicat in tari foarte avansate cum sunt Sua sau Franta. Acest lucru se datoreaza faptului ca oamenii s-au indepartat de natura, de ei insisi, s-au transformat intr-un fel de prizonieri ai mintii. Au construit sisteme sociale si economice care au la baza aceasta abordare, chiar si medicina, chiar si psihologia au abordari mecanice, structuraliste, rigide. Totul pare perfect, si totusi ceva nu merge. Ceea ce lipseste este tocmai aceasta deschidere, aceasta caldura, aceasta apropiere de natura propriei noastre fiinte. Lumea si-a pierdut inima, si-a pierdut sufletul, si dupa parerea mea acesta este adevaratul motiv al depresiei, al alienarii, al ratacirii care a atins cote ingrijoratoare in occident. Eu nu sustin intoarcerea la primitivism, nu sustin retragerea in paduri, ci cred doar ca trebuie sa recuperam acea parte din noi pe care am pierdut-o pe drum, printr-o eroare. Dupa parerea mea, aceste doua orientari, una catre exterior, proprie civilizatiei moderne, si cea spre interior, care a supravietuit din fericire in societatile mai conservatoare, unde credinta si biserica sunt inca puternice, nu sunt antagonice, nu se anuleaza una pe alta, ci sunt complementare. Se completeaza.

“Este nevoie de o revolutie planetara. O revolutie a inimii”

– Ar fi bine ca in partea a doua a dialogului nostru sa vorbim mai aplicat despre inima, despre cum o putem redescoperi.

– Coborarea in inima si iubirea neconditionata nu pot fi intelese cu instrumentele mintii. Trebuie experimentata, simtita, traita. Faceti exercitiul acesta. Stati linistiti, asezati, cu ochii inchisi. Respirati. Vizualizati-va interiorul corpului, ca pe un spatiu pe care il locuiti. Urcati apoi catre inima. O vedeti? Este vie, fierbinte. Focalizati-va atentia in inima. Ascultati-o. Va comunica cu voi. Daca vreti sa aflati un raspuns, intrebati-va inima si veti sti raspunsul. Inima este inteligenta. Este ca atunci cand “ni se strange inima”. Asta inseamna ca inima spune “nu”. E ceva care nu e bun pentru noi. Sau dimpotriva, atunci cand cineva ne place din prima clipa si simtim ca inima ne sparge pieptul, spune “da”. Sau cand ne indragostim la prima vedere. Inima stie inaintea mintii, iar mintea nu intelege nimic din ce se intampla. Ascetii credintei, misticii, stiau aceste lucruri, vedeau prin perspectiva inimii. In zilele noastre, nu prea mai sunt mistici, limbajul inimii supravietuieste in arta, in muzica, in poezie. Acesta este limbajul inimii. Din nefericire, suntem atat de indoctrinati inca din copilarie, suntem atat de convinsi ca mintea este singurul instrument, incat ne vine greu sa credem ca putem evalua lumea cu inima. Suntem educati sa ignoram sau sa ascundem semnalele inimii, ni se spune ca e rusine sa plangem si chiar sa ne bucuram prea zgomotos, suntem coplesiti de conventii, de reguli, sabloane atat de mult, incat uitam cu totul de inima noastra. In scolile noastre li se baga in cap copiilor informatii cu miile, moduri de a rationa, dar nu li se spune niciodata ce inseamna sa fii fericit sau nefericit, nu li se vorbeste niciodata despre bunatate, despre compasiune, despre legaturile nevazute cu oamenii si cu natura. Astfel incat atunci cand oamenii simt nefericire, ei se blocheaza, nu stiu ce sa faca in mijlocul suferintei, pentru ca nimeni nu le-a vorbit vreodata despre inima, dupa cum nu le-a vorbit vreodata despre intuitie sau despre imaginatie. Deveniti adulti, fostii copii isi dau seama ca sunt singuri, neavand alt instrument decat mintea lor. Inainte, in societatile vechi, existau comunitatea, parintii, preotul, vecinii, traditiile purificatoare, riturile de trecere, toate facute sa sustina omul. Acum nu mai exista nimic din toate acestea, iar omul se trezeste singur, prins in cercul vicios al rationamentelor si al intrebarilor fara raspuns, speriat de propria suferinta, pierdut. Pana la alienare mai e un singur pas. Lumea in care traim este oglinda acestei insingurari. Facem “ce trebuie”, nu “ce simtim”. Asta ne face nefericiti. Avem nevoie de o revolutie a inimii la scara planetara. De o intoarcere la valori pe care le-am pierdut.

“E timpul sa aprindem lumanarea”

– Sunteti unul dintre psihologii care au scris mult despre iubire. Nu ma rabda… inima sa nu va intreb ce se intampla in lume cu iubirea concreta dintre doi oameni. De ce nu mai reusesc sa ramana impreuna desi se iubesc?

– Stiti cum am ajuns sa scriu despre iubire? Acum multi ani m-am prabusit. Am trecut printr-o drama care pare banala pentru ca multi trec prin ea. Cand primul meu mariaj s-a destramat, am vrut sa inteleg ce s-a intamplat cu noi, cum a fost posibil ca in ciuda faptului ca ne-am iubit atat de mult, totul sa se termine in suferinta si disperare. Dincolo de durerea pe care o traiam, voiam sa inteleg eroarea, ca sa nu o mai repet, voiam sa stiu secretul unei relatii durabile, adevarate, vii. Ei bine, cred ca in cele din urma am inteles. Astazi, fiecare din noi este singur, fata in fata cu celalalt, asaltat de fricile sale, de angoase, de suspiciune, si, mai ales, separat de inima lui. Ar vrea ca celalalt sa umple golul pe care-l simte in piept. Dar asta nu se intampla, pentru ca celalalt e in aceeasi situatie. Neimpacat cu sine. Asteptarile de la celalalt sunt enorme si niciodata implinite. Relatia este in vrie, in cadere libera, fara nici un punct de sprijin. Este ca in povestea lui Eros, zeul iubirii, si a nimfei Psyche, care reprezinta constiinta. El venea numai noaptea, in intuneric, si pleca inainte de ivirea zorilor, iar ea nu-i vedea niciodata chipul. Intr-o noapte insa, ea nu a mai rezistat si a aprins o lumanare ca sa-i vada fata, si in clipa aceea el a disparut.Apoi ea a trebuit sa treaca prin multe incercari pentru a-l recastiga si pentru ca iubirea lor sa se poata petrece la lumina zilei. Asa a fost si cu relatiile intre oameni, timp indelungat: iubire in intuneric. Acum este timpul sa aprindem lumanarea, sa aducem lumina constiintei acolo unde a fost bezna. O relatie dureaza, dupa parerea mea, numai daca este o relatie constienta. Drumul catre celalalt trece prin noi insine. E nevoie sa ne cunoastem pe noi insine, sa ne acceptam, sa ne iubim pe noi insine, ca sa-l putem iubi pe celalalt. Ma intorc la intrebare: de ce nu rezista relatiile? Pentru ca noi nu avem in primul rand o relatie constienta cu noi insine, nu ne cunoastem, nu stim ce se petrece cu noi, cu inima noastra. Asta ne falsifica, ne impiedica sa ne oferim integral. Frica, istoria de viata, prejudecatile, modelele de comportament, toate actioneaza ca niste bariere intre cei care se iubesc. Neluminate de constiinta, ele vor sfarsi prin a distruge iubirea.

– Exista vreo solutie?

– V-ati gandit vreodata care sunt cele mai importante, cele mai puternice momente ale unei relatii? Veti descoperi repede ca cele care conteaza cu adevarat sunt momentele in care “doar suntem impreuna” si-atat. In cele mai intime, cele mai adanci momente, ceea ce conteaza cu adevarat este prezenta. Atunci suntem cu adevarat noi insine, nepoluati nici de idei, nici de amintiri, nici de prejudecati, nici de modele, de nimic. Sunt momente in care nu facem nimic altceva, in care nu avem nimic de dovedit, nimic de regretat. Doar suntem impreuna, pur si simplu, si impartim aceasta clipa miraculoasa cu cel pe care il iubim. Sunt clipe nepretuite, singurele care conteaza, singurele care definesc iubirea, centrele de forta ale iubirii. Daca am reusi sa ne intoarcem mereu la starea aceea de prezenta neconditionata, fara asteptari, fara amintiri, fara ganduri, fara reprosuri, atunci iubirea ar fi salvata. Prezenta fata de celalalt. Fiind prezenti, concentrati asupra momentului, intram in starea aceea miraculoasa a deschiderii inimii fata de celalalt si fata de tot ce ne inconjoara. Cand il iubim cu adevarat pe celalalt, ne iubim si pe noi si intregul univers. Aceasta este beatitudinea. Dincolo de ceea ce doi oameni fac unul pentru celalalt, cea mai puternica legatura este calitatea de a fi impreuna, felul in care suntem impreuna, felul in care fiecare se experimenteaza pe sine in prezenta celuilalt.

“Felul in care privim sexualitatea ne poate schimba viata”

– Daca am vorbit despre iubire, sa vorbim si despre sexualitate, in contextul acesta al prezentei.

– Sexualitatea, din punctul meu de vedere, face parte din ceea ce eu numesc “Calea Sacra”. Pentru mine, sexualitatea este o poarta catre cea mai misterioasa, cea mai metafizica parte a unei relatii, facand parte mai curand din zona spirituala decat din cea personala. In lumea contemporana, corpul este desacralizat, el nu mai este vazut ca o poarta, ca un templu al sufletului, ci este vazut in extreme. Fie avem de-a face cu o viziune care trateaza corpul ca pe un obiect de joaca, fie cu o viziune puritana, in care corpul e vazut ca o creatie a diavolului, ca un instrument al pacatului. Noi am pierdut aspectul sacru al sexualitatii si al corpului. Avem o viziune alienata asupra corpului, ca ceva separat de noi, ceea ce conduce la o sexualitate alienata. Lawrence, un mare poet, spunea ca adevarata natura a sexualitatii este una misterioasa. Misterul, aceasta este esenta sexualitatii, caci ne pune in legatura cu partile necunoscute ale fiintei noastre si ale unei relatii intime. In aspectul sau misterios, sexualitatea este de fapt un schimb de energii subtile intre un barbat si o femeie, un schimb care ne innoieste si ne schimba, care ne improspateaza vitalitatea si care, de fapt, ne poate schimba viata. Exista un aspect mistic al sexualitatii, pe cale sa se piarda in timpurile noastre, la fel ca o multime de alte lucruri pe cale sa se piarda. Intoarcerea la acest aspect mistic al sexualitatii are o legatura cu intoarcerea la aspectul mistic al corpului, al inimii, cu intoarcerea la aspectul mistic al naturii inconjuratoare din care facem de fapt parte, toate sunt legate intre ele, iar pierderea misterului, a inefabilului, are o legatura cu nebunia care a cuprins lumea in secolul 21, cu insingurarea, cu nefericirea, cu tristetea fara de leac care i-a cuprins pe oameni, cu dezbinarea, cu lipsa de iubire. Pierzand conexiunile cu aspectele misterioase, spirituale ale universului, am pierdut legatura cu noi insine. Ne-am pierdut. Stiti care era legatura noastra cu toate acestea si cu propria fiinta?

– Inima, nu-i asa? Știți, vin dintr-o țară ortodoxă. În ortodoxie se vorbește mult despre inimă. Oamenii încearcă să facă aceste conexiuni prin intermediul credinței…

– Rugaciunea este o cale de intoarcere, cu conditia ca ea sa vina din inima, si nu sa fie facuta cu mintea, asa cum spuneau parintii desertului, acum doua mii de ani, caci in inima omului este poarta catre Imparatie. Tot mai mulți oameni descoperă acest lucru cu adevărat acum, pretutindeni în lume, faptul că Adevărul poate fi găsit în interior, în ei înșiși, oricum s-ar numi religia oficială din care provin.

Horia Țurcanu

Calatoria Inimii – calea iubirii constiente.  John Welwood

Un Maestru a spus: “Adevărul vă va face liberi”. Şi un altul: “Adevărul vine înaintea Iubirii”.

Această carte este despre Adevăr, Libertate şi Iubire. Un triunghi magic şi transformator. Iubirea nu este posibilă fără Adevărul despre noi înşine şi despre celălalt, iar drumul de la Adevărla Iubire trece prin Libertate.

Iubirea adevărată ne obligă să ne dezvăluim, să lăsăm toate măştile să cadă, tot ceea ce am crezut că suntem se prăbuşeşte, căci iubind fără limite nu vrem nimic între noi şi celălalt, rămânem vulnerabili şi goi de orice fel de mecanism de apărare, de orice identificare, personajele noastre interioare, vocile cu ajutorul cărora am învăţat să supravieţuim amuţesc, şi atunci când toate acestea s-au dizolvat, noi, rămânem noi, cei adevăraţi şi puri, faţă în faţă cu celălalt. Ego-ul a murit pentru ca Inima să se nască. Aceasta este puterea transformatoare şi vindecătoare a Iubirii conştiente. Iubind, dezvăluim Adevărul despre noi înşine. Iar Adevărul ne face liberi într-un fel care ne schimbă complet realitatea.

Această carte depăşeşte cu mult cadrul psihologiei convenţionale de cuplu. Iubirea este de necuprins. Odată trăită, ea nu se poate opri la celălalt, ci devine o Cale, un mod de viată, de evoluţie, de transformare. Calea Iubirii Conştiente nu este doar despre relaţia cu celălalt, ci despre relaţia cu întregul univers. John Welwood a scris o capodoperă în vremurile în care era cu adevărat nevoie de ea. Pentru noi este una dintre cărţile fundamentale, una dintre acelea despre care credem că schimbă lumea.

Această carte depăşeşte cu mult cadrul psihologiei convenţionale de cuplu. Iubirea este de necuprins. Odată trăită, ea nu se poate opri la celălalt, ci devine o Cale, un mod de viată, de evoluţie, de transformare. Calea Iubirii Conştiente nu este doar despre relaţia cu celălalt, ci despre relaţia cu întregul univers. John Welwood a scris o capodoperă în vremurile în care era cu adevărat nevoie de ea. Pentru noi este una dintre cărţile fundamentale, una dintre acelea despre care credem că schimbă lumea.

Horia Ţurcanu şi Elena Francisc

    ” Dansul pe muchie de cutit

Marele paradox al iubirii este că ne invită să fim pe deplin noi înşine şi să ne onorăm adevărul individual (principiul pământului), şi în acelaşi timp să renunţăm la egocentrism şi să dăruim fără reţineri (principiul cerului). Dacă ieşim prea mult din noi către partenerul nostru, începem să ne pierdem, iar dacă ne reţinem şi rămânem prea închişi în noi, nu e posibil un contact profund între noi. Ca o relaţie să evolueze, nu putem rămâne blocaţi într-o poziţie unilaterală. De la un moment la altul, trebuie să fim capabili să ne menţinem poziţia, dar şi să ne desprindem şi să ne schimbăm perspectiva atunci când se schimbă situaţia (adesea, în momentul următor!). Nu ne putem agăţa de o poziţie sigură, habituală – separarea sau fuzionarea, dependenţa sau independenţa, ataşamentul sau detaşarea.

Astfel, fiind în mod autentic prezenţi şi intimi cu o altă persoană, suntem obligaţi să trăim la marginea necunoscutului. Aici ne aflăm şi la marginea noastră de evoluţie, unde modurile de a fi vechi, familiare sunt abandonate şi în faţă ni se deschid continuu noi posibilităţi. După cum scria Paul Tillich, “graniţa e cel mai bun loc pentru a asimila cunoştinţe”.

În locul de întâlnire dintre două lumi,  o graniţă sau o muchie este un loc cu o forţă extraordinară.  Pe ţărm, unde marea se întâlneşte cu pământul, sunt eliberate energii puternice şi tumultoase. Pielea noastră e încărcată electric fiindcă e zona în care intră în contact interiorul şi exteriorul, simţirea şi lumea. Naşterea, căsătoria şi moartea sunt tranziţii importante pentru că ne transportă dintr-o lume în alta. Ca puncte de întâlnire între lumină şi întuneric, răsăritul şi apusul sunt cele mai intense, cele mai vii momente ale zilei. La fel, ca întâlnire între două vieţi diferite, relaţia intimă trezeşte o energie, o confuzie şi o creativitate extraordinară.

Fiindcă esenţa relaţiei e să alăture contrariile, ea ne oferă constant ocazii să ne mişcăm între părţi distincte din noi – masculin şi feminin, cunoscut şi necunoscut, iubire şi frică, condiţionat şi necondiţionat, cer şi pământ. Alchimia iubirii exultă în acest joc, căci tensiunea şi frecarea intre deosebirile existente între doi oameni îi stimulează să exploreze noi moduri de a fi. Totuşi, teama noastră de necunoscut ne tentează adesea să ne închidem şi să ne retragem de pe muchia vibrantă unde se întâlnesc şi uneori se ciocnesc contrariile. Aşadar, dacă vrem să folosim marile oportunităţi pe care ni le oferă relaţiile, trebuie să învăţăm să rămânem vigilenţi şi deschişi în faţa fricii, tensiunii şi ambiguităţii pe care le trezesc.

Graniţa unde se întâlnesc contrariile e ascuţită, ca omuchie de cuţit, fiindcă taie în obiceiurile şi rutinele confortabile şi familiare pe care le identificăm drept “eu”, “modul meu de a fi”. Întâlnim această muchie crudă de fiecare dată când simţim asprimea contactului, senzaţia ascuţită şi pătrunzătoare de a fi atinşi, afectaţi, străpunşi de un altul. După cum scrie în Upanişade, “Unde e altul, este frică.” Când ne deschidem către un altul, întâlnim necunoscutul; ne simţim vulnerabili, nesiguri, nu ştim ce să facem mai departe. Să ne deschidem ? Să ne protejăm ? Puţin din fiecare ? Ce se va alege din noi dacă nu ne ancorăm în vechile noastre strategii ? Unde vom ajunge ? Aceste întrebări nu dispar, indiferent cât de lungă e relaţia cu cineva.

Într-adevăr, cu cât iubim mai mult şi alegem să ne dedicăm unei alte persoane, cu atât simţim mai puternic potenţialul de distrugere pe care îl conţine asta. Ştim că până la urmă va trebui să pierdem această persoană, cel mai târziu în momentul morţii. Ce să facem ? Să ne protejăm iubind mai puţin ? Să plecăm şi să trăim în izolare ? Să adoptăm o filozofie stoică ? Mintea ne este derutată. Nici unul din acestea nu e un răspuns autentic sau satisfăcător. Nu fac decât să ne distragă de pe muchia de cuţit unde ne simţim atât de adânc străpunşi de iubirea şi de vulnerabilitatea noastră, de ce se poate întâmpla din asta. Avem însă nevoie să ne simţim străpunşi în felul acesta. Ne face mai treji şi mai vii.

Aici, pe muchia de cuţit, descoperim lipsa esenţială de stabilitate a marii acrobaţii pe sârmă a iubirii. Şi tot aici putem învăţa să dansăm cu fluxul şi nesiguranţa care se nasc continuu în relaţii. Un acrobat nu-şi menţine echilibrul pe sârmă încercând să păstreze o stabilitate perfectă. Balansându-se înainte şi înapoi, el găseşte în fiecare moment un nou echilibru. În mod similar, o relaţie vie se echilibrează şi se dezechilibrează încontinuu în loc să păstreze o armonie statică – ceea ce D.H. Lawrence numea “unitate stagnantă”. Deschiderea faţă de altul ne pune la încercare în mod inevitabil echilibrul interior, tulburând în noi lucruri cu care n-am mai fost de mult timp în contact. Astfel, fiecare moment de nesiguranţă într-o relaţie arată că laturi diferite din noi înşine sau din amândoi încearcă să găsească un nou echilibru. Putem afla cum să procedăm în astfel de momente doar îndrăznind să simţim şi să recunoaştem ambele laturi, şi să vedem unde duce asta.

Aşa că, în loc să încercăm să ne agăţăm de o stare ideală de armonie, putem învăţa să folosim însăşi căderea într-o extremă sau alta ca să ne trezim şi să vedem unde suntem, iar în procesul de trezire să găsim un nou echilibru. De pildă, dacă partenerul meu şi cu mine începem să simţim că legătura noastră se destramă – şi asta ne îndeamnă să explorăm şi să vorbim despre ce se întâmplă între noi – acest lucru ne poate ajuta să refacem legătura, adesea într-un mod nou, mai bogat.

Desigur, balansul pe muchie de cuţit – explorarea stării de a fi prezent cu altă persoană fără să te bazezi pe formule sau strategii vechi – poate fi înspăimântător.

În acest caz, frica ne reaminteşte că trecem din teritoriul familiar al căilor noastre cunoscute în necunoscutul mai vast care se află în faţă şi de jur împrejur. Ne avertizează să nu luăm nimic ca de la sine înţeles, să rămânem treji faţă de ceea ce se întâmplă şi faţă de ce ne cere situaţia. Teama şi cruditatea pe care le simţim când nu avem nimic solid de care să ne agăţăm ne arată că suntem pe muchia Teama şi cruditatea pe care le simţim când nu avem nimic solid de care să ne agăţăm ne arată că suntem pe muchia noastră de creştere.” John Welwood. ”Calatoria inimii”

Iubiri perfecte, relatii imperfecte – cum sa vindecam ranile sufletului. John  Welwood

Totul în viaţa noastră este relaţie, iar calitatea relaţiilor pe care le avem dă în cele din urmă culoarea întregii noastre vieţi. Măsura în care relaţiile noastre sunt pline de iubire, de înţelegere, de compasiune, de non-judecată, este măsura în care suntem, sau nu, fericiţi.

Şi totuşi, dacă iubirea este sursa bucuriei de a trăi, cum se face că, de multe ori „în ciuda iubirii”, relaţiile noastre, şi mai ales relaţiile de cuplu, sunt atât de tumultoase şi ne aduc, de atâtea ori, suferinţă? John Welwood, care este un psihoterapeut vizionar, trecut nu numai prin şcolile gândirii occidentale dar şi prin iniţieri budhiste, descoperă pentru noi rădăcinile spirituale ale nefericirii. El arată cum se naşte în adâncul nostru rana aceea universală, starea aceea de izolare şi de absenţă a iubirii şi sentimentul profund că nu suntem demni de a fi iubiţi aşa cum suntem. Marele adevărdespre care scrie Welwood este acela că dificultăţile în relaţiile noastre exterioare, provin de fapt din relaţia fundamentală pe care o avem cu noi înşine. Tânjim după iubire din partea celorlalţi pentru că noi înşine ne refuzăm iubirea, necrezându-ne demni de ea.

Iubiri perfecte, relaţii imperfecte este o carte scrisă de un maestru al iubirii. Este ca o călătorie intensă de vindecare şi transformare, în care învăţăm că imperfecţiunea relaţiilor noastre nu este decât măsura în care ne lăsăm prinşi în voalurile iluziei. Noi suntem, cu adevărat, iubire, doar că rareori credem acest lucru. Această carte este pentru aceia care vor să se întoarcă Acasă, la adevărata natură a fiinţei lor.

Horia Ţurcanu şi Elena Francisc

      ”  Rana din suflet

Dacă aruncăm o privire sinceră în interiorul nostru, vom observa o platoşă în jurul inimii. Pentru unii oameni, este o baricadă groasă, impenetrabilă. Pentru alţii, este un scut protector mai subţire, mai subtil sau o contracţie care nu apare decît în circumstanţe ameninţătoare. Şi nimic nu sporeşte mai mult sentimentul de ameninţare decît suspiciunea de care am discutat mai devreme: că nu sîntem cu adevărat iubiţi sau acceptaţi aşa cum sîntem. Reducînd inima la tăcere sau închizînd-o, încercăm să eliminăm durerea.

Neştiind că putem fi iubiţi pentru ceea ce sîntem devenim neîncrezători în iubirea însăşi şi acest lucru la rîndul lui ne determină să întoarcem spatele vieţii şi să ne îndoim de bunăvoinţa ei. Ne putem spune că iubirea nu este cu adevărat disponibilă, însă adevărul profund este că nu-i acordăm încredere şi astfel ne este greu să ne deschidem faţă de ea sau să o lăsăm să ne penetreze. Acest lucru ne deconectează de propria inimă, exacerbînd sentimentul că iubirea e greu de găsit.

Îndepărtarea de iubire se transformă de cele mai multe ori în senzaţia de a nu fi complet acceptaţi de către familia din care provenim – fie prin neglijenţă, lipsă de sincronizare sau chiar abuz. Pentru că nu ne simţim strînşi în braţele sigure ale iubirii cădem în ghearele fricii. O cantitate insuficientă de iubire şi hrană spirituală afectează în mod direct sistemul nervos sensibil al copilului, dînd naştere unui anumit grad de şoc sau unei traume care îl va afecta pentru tot restul vieţii.

Uneori, rănirea sau separarea de iubire se produce în moduri mai subtile. Unii părinţi par destul de iubitori, totuşi, în mod inconştient sau ascuns, îşi manifestă iubirea încercînd să controleze sau să manipuleze. Sau pot să nu vadă copilul ca pe o persoană diferită de ei, o fiinţă separată. Astfel de copii se pot simţi iubiţi pentru anumite calităţi, dar nu pentru ceea ce sînt cu adevărat. În nevoia lor de a-şi mulţumi părinţii şi a le îndeplini aşteptările, ajung să privească iubirea ca pe un lucru din afara lor pe care trebuie să-l cîştige ridicîndu-se la anumite standarde.Copiii încearcă în mod firesc să se protejeze de suferinţa iubirii neadecvate cît de bine pot. Învaţă să se separe şi să se distanţeze de ceea ce le provoacă durere, prin încăpăţînare sau închizîndu-se în sine. Termenul tehnic este disociere. Disocierea este modul prin care mintea noastră întoarce spatele durerii, sensibilităţii, dorinţei de iubire, supărării şi furiei de a nu primi suficientă dragoste, corpului, unde se află aceste sentimente. Este una dintre strategiile de apărare fundamentale şi una dintre cele mai eficiente din repertoriul copilului. Totuşi, ea are şi un dezavantaj major: împiedică sau opreşte accesul către două zone principale din corp: centrul vital din stomac – sursa energiei dorinţei, a erosului, a forţei vitale şi cunoaşterii instinctuale – şi centrul inimii – unde răspundem iubirii şi simţim lucrurile la modul cel mai profund. Spunînd nu durerii lipsei de iubire blocăm căile prin care curge dragostea în corp şi astfel ne lipsim de nutrientul esenţial care ar permite întregii noastre vieţi să înflorească. Şi ajungem să periclităm legătura cu viaţa însăşi.

Toate acestea ne pun în faţa unei dileme ciudate şi dureroase. Pe de o parte, tînjim după iubire – lucru de neevitat. Iar în acelaşi timp, o şi îndepărtăm şi refuzăm să ne deschidem total către ea pentru că nu-i acordăm încredere. Întregul tipar – necunoaşterea faptului de a fi iubiţi aşa cum sîntem, apoi reducerea la tăcere a inimii pentru a elimina durerea, închizînd căile prin care iubirea poate curge în şi prin noi – reprezintă rana din suflet. Deşi rana din iubire se naşte în copilărie, ea devine în timp o problemă spirituală mult mai mare – o deconectare de la deschiderea spre iubirea care este natura noastră.

Rana umană universală se manifestă în corp ca pustietate, anxietate, traumă sau depresie, iar în relaţii ca starea de neiubire, cu nesiguranţa ce-i urmează, tendinţa de a ne proteja, neîncrederea şi resentimentele. De aici decurg toate problemele din relaţiile noastre. Iubirea şi rana din suflet par a merge mereu mînă în mînă, asemenea luminii şi a umbrei. Indiferent cît de puternic ne îndrăgostim de cineva, rareori ne depăşim frica şi neîncrederea pe termen lung. Într-adevăr, cu cît mai strălucitor ne luminează cineva, cu atît mai mult acest lucru activează umbra rănii noastre şi o aduce în prim plan. Odată ce apar conflictul, neînţelegerile şi dezamăgirile, o anumită nesiguranţă se înalţă din adîncuri întunecate ale minţii noastre, şoptind „vezi, pînă la urmă tot nu eşti iubit cu adevărat“.

La nivel colectiv, rana profundă din psihicul uman duce la o lume devastată de lupte, stres şi disensiuni. Comunităţile şi instituţiile sociale de la fiecare nivel – căsătorii, familii, şcoli, biserici, corporaţii şi naţiuni pe întreg mapamondul – sînt în haos, se divid. Cele mai mari rele de pe planetă – războiul, sărăcia, nedreptatea, degradarea ecologică – pornesc din incapacitatea noastră de a avea încredere unii în alţii, de a ne onora diferenţele, a ne angaja într-un dialog respectuos şi a ajunge la o înţelegere reciprocă. Aşadar, toate lucrurile frumoase şi ororile acestei lumi au aceeaşi sursă: prezenţa sau absenţa iubirii. Să nu te simţi iubit şi să pui asta la suflet este singura rană care există. Ne distruge, făcîndu-ne să ne veştejim şi să devenim refractari. Aşadar, în afara unor dezechilibre biochimice şi tulburări neurologice, manualul de diagnostic pentru afecţiunile psihologice ar putea la fel de bine să înceapă astfel: „În prezenta lucrare sînt descrise toate modurile nefericite în care se simt şi se comportă oamenii atunci cînd nu ştiu că sînt iubiţi.“ Toată ura faţă de noi înşine şi de ceilalţi, toate temerile noastre, egoismul, problemele de comunicare şi nesiguranţa sexuală, patologia, nevroza, acţiunile distructive din lume şi întregul coşmar al istoriei, cu toată vărsarea de sînge şi cruzimea sa, se rezumă la un singur lucru: faptul că nu ştim că sîntem iubiţi şi că merităm iubire ne îngheaţă inima. Şi întreaga tragedie a vieţii umane porneşte de aici.

Cînd oamenii nu se ştiu iubiţi, o gaură neagră se formează în psihic şi din ea încep să se nască idei că ar fi lipsiţi de importanţă, nesemnificativi sau că le lipseşte frumuseţea şi bunătatea. Această zonă îngheţată a fricii este cea care dă naştere atacurilor teroriste de tot felul – nu numai sub formă de bombe care explodează, dar şi sub formă de atacuri emoţionale în noi înşine şi în relaţiile noastre.

Teroarea exterioară este doar un simptom al celei din interior. Cînd oamenii se simt neiubiţi sau trataţi incorect, caută un ţap ispăşitor, cineva asupra căruia să-şi verse amarul. Deşi războaiele şi terorismul sînt în general privite drept probleme politice, adevărul este că oamenii în interiorul cărora iubirea curge liberă nu aruncă bombe. Terorismul, asemenea războiului însuşi, este un simptom al alienării de iubire care infectează lumea. Dacă nu reuşim să eradicăm această molimă vindecînd starea de neiubire care a fost transmisă de-a lungul generaţiilor, stăpînirea fricii şi a terorii nu va fi niciodată îndepărtată de pe acest pămînt. Un „război asupra terorismului“ este un oximoron, un lucru imposibil, pentru că nu poţi elimina teroarea printr-un război care nu face altceva decît să producă şi mai multă teroare.” John Welwood. Iubiri perfecte, relatii imperfecte

Va doresc sa gasiti rabdarea si intelepciunea  sa vedeti in profunzimea relatiilor voastre si sa  va asumati orice relatie in deplinatatea ei, cu bune si cu rele, cu responsabilitate si compasiune!

( adaugare ulterioara: pe coloana din dreapta a blogului, la categoria Carti gasiti cartea Iubiri perfecte, relatii imperfecte in format pdf. Am uploadat-o ca sa o cititi si voi.)