Cand noaptea isi numara ultimele stele, sa ne deschidem ochii si sufletele si sa urcam impreuna ca sa vedem Rasaritul.

Eroi de-o şchioapă

( Articol minunat si plin de suflet preluat si impartasit de pe blogul lui Ellunes, scris atat de frumos de el insusi. Sursa: http://ellun.es/2012/06/13/eroi-de-o-schioapa/. M- a emotionat foarte tare si am vrut sa vedeti si voi ce pot face niste aparent “simpli copii”. Poate o sa va simtiti motivati si poate o sa le acordati mai multa atentie acestor micuti supereroi.)

Spunea Micul Prinţ: “Toate persoanele adulte au fost la început copii. Deşi puţine dintre ele îşi mai amintesc”. Toţi ne-am jucat de-a supereroii. Ne-am visat în pelerină şi în chiloţi roşii salvând, în zbor, o domnişoară. Ne-am imaginat pompieri în iad, soldaţi ai viitorului într-un război interstelar sau exploratori ai unui teritoriu inospitalier. Ne-au făcut să credem că superorii erau întotdeauna adulţi. Dar… câţi ani are Sponge Bob? De ce modelul de supererou este mereu un adult? Poate din invidie. În continuare, aveţi câteva poveşti care o demonstrează.

 

Copilul care a stopat inundarea Olandei cu un singur deget

Spune legenda că toţi copiii olandezi, de când sunt mici, sunt învăţaţi să fie cu ochii în patru mereu, când ies pe afară, pe digurile ţării care creşte sub nivelul mării, pentru a ajuta la prevenirea unei catastrofe. Mai spune legenda că, acum mulţi ani, în timpul unei puternice furtuni, unul dintre aceşti copii a descoperit o gaură în dig, prin care ţâşnea un izvor artificial tot mai mare. Instinctul l-a făcut să urce coasta digului şi să acopere pericolul iminent cu degeţelul său. “Olanda nu va fi inundată cât timp sunt eu aici”, şi-a spus. Două zile şi două nopţi a rămas copilul acolo, fără a mişca “un singur deget”, până când cineva, din întâmplare, i-a venit în ajutor. Copilul este acum un erou naţional în Olanda pentru curajul naivităţii sale…

Dispoziţia de a schimba lumea a acestor “pitici nebuni” obişnuieşte să fie limitată de mediul în care trăiesc. Dar, uneori, semnalele pe care le transmit stimulează până şi ultimul ungher al capacităţii adulte de a se emoţiona. Ca o morală şi ca o lecţie importantă dată egoismului pe care ni-l conferă faptul că am crescut. Lumea – de data asta cea reală – Elenei Desserich, de şase ani, se reducea la propria familie. O boală teribilă i-a limitat scara percepţiilor la zidurile casei sale şi ale spitalului, dar, ca o eroină de o şchioapă, nu a renunţat la a lupta pentru atingerea obiectivele în care credea. De la cinci ani a început să simtă simptomele bolii mortale şi, conştientizându-şi soarta, a început să-şi fabrice o listă de priorităţi pe care le dorea îndeplinite înainte de sfârşitul asumat: să înoate cu delfinii, să facă schi acvatic, să conducă o maşină… O zi, o dorinţă… şi doar şase ani.

Până aici, o poveste brutală, care marchează memoria oricărei familii, dar care nu ar aduce lumii suficientă transcendenţă. Elena a decis că moştenirea sa va fi una mai mare de-atât. La doar şase ani se simţea responsabilă de cei din jurul său şi o necăjea ideea că surioara sa mai mică se va juca singură, ducându-i mereu dorul. Voia să fie nemuritoare în casa ei şi să sfideze golul pe care urma să-l provoace în câteva luni. Elena a urzit, în secret, un plan. Pentru a comunica “de dincolo” cu cei dragi, fetiţa a ascuns prin toată casa scrisori şi desene, cu mesaje de sprijin şi de afecţiune, care urmau să-i surprindă familia în rutina absenţei sale. O naivitate cu o încărcătură emoţională care avea să facă înconjurul lumii.

 

Timp de nouă luni, fetiţa a ascuns mesaje şi desene prin cărţile vechi din bibliotecă, prin ghiozdanul acela uitat al mamei, prin infinitatea de unghere ale camerei de joacă… Elena a murit în 2007, dar familia sa s-a bucurat de iubirea sa nemuritoare încă alţi câţiva ani…

“Mutam nişte cutii şi, dintre nişte cărţi, a căzut o scrisorică… De fiecare dată când găsesc şi citesc unul din mesajele sale este ca şi cum mi-ar da fetiţa mea din nou o îmbrăţişare…”, povestea Brooke Desserich, mama Elenei.

Iqbal, sclav, activist, legendă…

În cealaltă parte a lumii, problemele se relativizează. Chiar şi aşa, se poate spune că viaţa ta nu începe cu dreptul atunci când tatăl tău te vinde pentru 600 de rupii – circa 10 euro – unui fabricant de covoare, pentru a plăti nunta fratelui tău. Iqbal Masih (Pakistan, 1982) s-a născut şi a murit sclav, într-o castă din care nu voia să facă parte. Viaţa sa a fost o imersiune în cele mai profunde nelinişti umane. O încălcare totală a drepturilor celor slabi. Aparţinea celor de “neatins” şi era doar un copil. Cum ar veni… ţărână…

 

Iqbal Masih nu a mers niciodată la şcoală. La şapte ani lucra, în schimburi de 12 ore, pentru a plăti dobânda împrumutului familiei sale. La 10 ani se făcuseră deja 15 ore în care mânuia “kangi”-ul pentru a îndesa unul într-altul nodurile unuia din acele covoare care va sfârşi în sufrageria unei mândre bunici europene. Tradiţionalul “paishgee” era forma de subvenţionare a obiceiului ancestral din această cea mai puţin apreciată castă. Problema era că dobânda acestor împrumuturi se tot acumula pe măsură ce familia cerea şi eşua în a plăti creditorului banii. În 1992, împrumutul pentru Iqbal ajunsese deja la 12.000 de rupii şi devenise imposibil de plătit. Dar a intervenit ceva care avea să schimbe pentru totdeauna exploatarea infantilă şi drepturile copiilor.

Iqbal, macerat toată viaţa în nedreptatea abuzului social şi al muncii, a asistat la discuţia unui mic grup sindical care reuşise să-l reclame pe unul din aceşti abuzivi patroni. A aflat pentru prima oară ce e acela un drept, ochii i s-au deschis, spatele i s-a îndreptat şi ţelurile i s-au schimbat în clipa aceea. În timpul acelui miting improvizat, cineva i-a pasat din întâmplare microfonul lui Iqbal, pentru a-şi spune povestea: “Mă numesc Iqbal Masih…”, iar restul discursului a fost suficient de emoţionant pentru ca băiatul să abandoneze atelierul şi să-şi dedice restul vieţii “Frontului Eliberării de Muncă Forţată”, care a preluat, totodată, datoria familiei sale.

A murit sclavul şi s-a născut activistul. În doar doi ani, a contribuit la închiderea a zeci de ateliere ilegale, a fost personajul principal al unui documentar care incrimina sclavagismul infantil, a primit numeroase premii internaţionale, cu care a ajutat la ridicarea unor şcoli şi, când era pe punctul de a fi primit de însuşi primul ministru, Benazir Bhutto…

Pe 16 aprilie 1995 (de atunci încoace Ziua Mondială contra Sclaviei Infantile), Iqbal a fost asasinat, cu un foc de carabină, de aceeaşi mafie pe care încerca s-o distrugă. Avea doar 13 ani. Macabru epilog al unei poveşti care părea concepută pentru adulţi, dar în care protagonistul a fost un copil pe care l-au transformat foarte rapid într-un martir comercial pentru “cauză”. A murit activistul, s-a născut legenda…

Ideea e că, în orice loc din lume, întotdeauna există câte un înger anonim, dispus să dea câte o lecţie dincolo de puterea de înţelegere a multora dintre cei care se presupune că ar trebui să îi educe pe micuţi. Lecţii îmbrăcate în naivitate şi “vândute” lumii cu sinceritatea unui copil căruia îi revine sarcina de a face diferenţa între bine şi rău în situaţii limită. Pentru Brenden Foster, de 11 ani, totul era clar. În 2005 l-au diagnosticat cu leucemie. În noiembrie 2008, deja era conştient de timpul limitat care îi mai era dat de trăit, mai exact maxim încă trei săptămâni. Un copil în anticamera morţii este un blestem pe care progresul ni-l dă pentru a ne pune la încercare. Brenden era prizonierul destinului şi obiectul-fetiş al compasiunii adulte. În penitenţa sa, dorinţele sale erau porunci pentru apropiaţii săi, zdrobiţi de resemnare şi durere. Putea să ceară orice şi-ar fi dorit şi i-ar fi fost oferit. Şi aşa a şi făcut. Apă şi mâncare. Ultima sa dorinţă a fost să li se dea apă şi sandwichuri unor oameni ai străzii pe care i-a văzut în drumul spre spital. Nu voia o consolă de jocuri, nici compasiune, nici măcar să i se mărească doza de medicamente care i-ar mai fi diminuat durerea. La două săptămâni după moartea sa, deja se constituise o fundaţie care îi purta numele şi care distribuia mâncare oamenilor străzii din tot Seattle-ul, strângând peste o sută de mii de dolari din donaţii.

 

“Limonadă pentru viaţa tatălui meu”

Secretul nu stă în transcedenţă, ci în transformarea instrumentelor pe care rutina ţi le pune la dispoziţie în unelte pentru crearea unei legende vii. Drew Cox (6 ani) nu avea bani, nici resurse, nici o companie farmaceutică pe care să o şantajeze pentru tratamentul de chimioterapie de care avea nevoie tatăl său bolnav şi fără card de sănătate. La doar şase ani nu ai mai nimic, decât poate recunoştinţă şi apreciere pentru cei care ţi-au dat viaţă şi abia dacă ai capacitatea de a face o limonadă. Păi… vinde limonadă! Atât de simplu. Drew a scris, cu litere stângace, pe o bucată de carton: “Please help my Dad” şi a început să vândă limonadă, în pahare de plastic, în faţa casei. Compasiunea adulţilor, emoţia provocată şi donaţiile de 10.000 de dolari au făcut restul. Ceea ce începe ca o copilărie sfârşeşte într-o epopee… în ciuda faptului că mulţi continuă să creadă că cei mici sunt doar marionete. Lăsaţi-vă doar mişcaţi de gesturile lor şi veţi vedea că ei sunt cei care ne “manevrează”.

Chiar dacă, uneori, gesturile acestea nu folosesc la nimic. Sau, cel puţin, asta credem noi, cei mari. Sadako Sasaki (11 ani) trăia la doar un kilometru şi jumătate de Hiroshima. A supravieţuit deflagraţiei, dar nu a scăpat de leucemie. Sadako a îmbrăţişat tradiţia orientală când a aflat că e bolnavă. O prietenă i-a povestit că, dacă face o mie de cocori din hârtie, o dorinţă imposibilă i se va îndeplini. Şi de asta s-a agăţat micuţa… Dar nu doar ea, ci zeci de colegi de suferinţă din spitalul în care era internată, toţi cu aceeaşi problemă. A murit când avea deja 644 de cocori. Colegii săi au terminat, însă, misiunea, în locul ei. Şi de la picioarele monumentului închinat lui Sadako, din Parcul Păcii din Hiroshima, niciodată nu au lipsit, de 50 de ani încoace, miile de cocori de hârtie meniţi să-i completeze simbolica misie.

Copiii nu se nasc nesolidari, artificiali şi superficiali. Suntem noi, adulţii, cei care le subminăm naturaleţea, pentru a le modela un caracter mai moderat şi mai neîncrezător în “lumea rea”. Ni se pare că a da frâu liber acestui instinct fraternal infantil este ciudat şi pretenţios pe măsură ce copiii cresc, pentru că nu este productiv din punct de vedere social şi pentru că dorinţele acestor mici supereroi nu sunt bune decât pentru a-i emoţiona pe semeni. Dar, cum am văzut, mereu există câte o lecţie pentru cei mari. Marile schimbări izvorăsc şi se inspiră din suma acestor mici şi spontane reacţii. Ca şi cocorii lui Sadako. Şi noi nu vrem să ne dăm seama.

 

Puţul lui Ryan şi apa vieţii pentru jumătate de milion de africani

Ryan Hreljac (3 martie 1991, Canada) avea doar şase ani când s-a decis să facă ordine în mica sa lume. Dacă el avea la dispoziţie apă potabilă doar învârtind de un mic robinet, de ce în cealaltă parte a lumii nu puteau face acelaşi lucru? Cu această logică zdrobitoare, model şi exemplu pentru alte numeroase proiecte considerate “adulte”, s-a născut “Ryan’s Well”, întreprinderea cea mai fascinantă pe care un copil de vârsta sa a creat-o vreodată. A fost atât de mare ambiţia, încât în 2008, la 17 ani, Ryan conducea una din cele mai mari ONG-uri pentru implementarea de modele de dezvoltare a crizei de apă. În tot acest timp, a dat apă potabilă unui număr de aproximativ 600.000 de persoane. Magnetismul acţiunilor sale a contagiat mii de companii şi persoane mai în vârstă ca el, probabil umilite de ambiţia şi înverşunarea puştiului. Toate astea au făcut ca, prin ceea ce Ryan denumeşte “Ripple Effect”, efectul de domino, visul unui copil de a avea “apă potabilă pentru toată lumea” să devină, puţin câte puţin, realitate.

Şi acum, povestea. Într-o zi de iarnă din 1998, în Kemptville (Ontario), localitatea natală a lui Ryan, o profesoară de la Colegiul St. Michael, Nancy Prest, ţinea o lecţie elevilor de clasa 1 despre condiţiile de viaţă ale copiilor de aceeaşi vârstă din Africa. I-a întrebat pe elevi dacă ştiu care era principala cauză a morţii între copiii africani. Toţi cei din clasă erau convinşi că era lipsa hranei şi au fost surprinşi să afle că era, de fapt, calitatea proastă a apei pe care o beau cei din Africa.

Ryan Hreljac a rămas foarte şocat de lipsa “apei curate” din Africa şi a întrebat-o pe domnişoara Nancy cât costă un robinet pe Continentul Negru. Domnişoara Prest, contrariată, şi-a amintit că citise undeva că o pompă de apă ar costa 70 de dolari. În aceeaşi zi, ajuns acasă, Ryan, care încă învăţa valoarea financiară a lucrurilor, i-a cerut mamei sale bani pentru a cumpăra un robinet şi a-l trimite prin poştă în Africa.

Susan, prima “victimă” a celui care avea să devină “Ripple Effect”, a ignorat iniţial neliniştile fiului său. Dar Ryan a insistat toată săptămâna pentru cei 70 de dolari, ba chiar a propus să facă toate treburile casnice timp de un an, pentru a câştiga posibilitatea de a decide ce să facă cu banii primiţi.

“Nu înţelegi, mamă”, spunea, printre lacrimi, Ryan. “Copiii ăia mor doar pentru că nu au apă curată!”

Mama sa a acceptat provocarea, gândindu-se că un copil de vârsta lui va uita, curând, de cele spuse. Ryan a aspirat, a spălat geamurile şi, cu multă determinare, a muncit şi a strâns fiecare monedă într-o cutie veche de biscuiţi. Mama sa, complice în jocul propus, îi ţinea socoteala monedelor câştigate. Cei doi fraţi ai săi s-au implicat şi ei în proiect dar, curând, au abandonat în faţa atâtor responsabilităţi de oameni mari. Ryan a făcut toate treburile în casă pe care i le permitea mica sa statură, din ianuarie 1998 până la finele lunii aprilie, când deja strânsese cei 70 de dolari necesari.

Cu banii în mână, Ryan, însoţit de Susan, s-a dus la birourile Watercan pentru a cumpăra mult doritul robinet. Directoarea executivă Nicole Bosley i-a explicat, însă, micuţului Ryan că cei 70 de euro nu pot cumpăra decât o pompă manuală. Pentru a săpa un puţ era nevoie de 2000 de dolari. Ryan, trecându-şi privirea de la mama sa la doamna Bosley, a întrebat: “Asta înseamnă că trebuie să fac şi mai multă treabă în casă?”

Nicole Bosley, a doua “victimă” a efectului Ripple, i-a convins pe şefii săi şi pe cei de la Agenţia de Dezvoltare Internaţională din Canada să investească în primul puţ. Watercan i-a intermediat atunci un interviu lui Ryan cu Gizaw Shibru, directorul pentru Uganda al programelor sale de acţiune. Amândoi au ales şcoala Angolo din Otwal ca destinaţie a primului puţ, o localitate din nordul ţării afectate de SIDA şi secetă, unde unul din fiecare cinci copii murea înainte de a împlini vârsta lui Ryan.

Dar ambiţia lui Ryan nu depindea de voinţa adulţilor. Când a aflat că puţurile erau săpate manual, şi-a schimbat obsesia într-una nouă: să facă rost de 25.000 de euro pentru a cumpăra o foreză mobilă. Mama sa, captivă între mândrie şi devotament, a reuşit să-i obţină fiului o întâlnire cu jurnalistul Puddicombe Derek de la “Ottawa Citizen”, întâlnire care a dus la realizarea unui documentar TV şi la o “avalanşă” de cecuri şi donaţii din toată ţara.

Între timp, la şcoală, profesoara Nancy a început un schimb de scrisori cu elevii şcolii din Uganda:

“Dragă Ryan, mă numesc Akana Jimmy. Am opt ani. Îmi place fotbalul. Casa noastră este făcută din iarbă. Cum sunt cele din America? Prietenul tău, Akana Jimmy”.

Ryan i-a răspuns: “Dragă Jimmy. Cred că e fantastic să ai casa făcută din iarbă. Şi eu am tot opt ani. Bei apă din puţul meu toată ziua? Care este materia ta preferată la şcoală? Voi veni în Uganda când voi avea 12 ani. Casa mea este făcută din cărămizi. Scrie-mi cât mai curând. Prietenul tău, Ryan”.

 

Scrisoarea avea, ataşată, şi o fotografie a lui Jimmy. Un elev care avea o poveste la fel de captivantă, reuşind să evadeze din Armata de Rezistenţă a Domnului. Timp de mai multe săptămâni, Ryan a corespondant cu noul său prieten. “Pot să mă văd cu el?”, întreba. Susan şi soţul său s-au gândit că poate, într-o zi, îi vor da voie fiului lor să facă vizita în Uganda. Poate când va face 12 ani. Dar Ryan nu putea aştepta atâta. Curând, un milionar din cartier a donat familiei Hreljac cardul său de puncte aeriene, strânse în numeroasele sale călătorii, ceea ce i-a permis lui Ryan să ajungă să-şi cunoască “sufletul geamăn”.

În iulie 2000, Ryan a ajuns în localitatea Otwal, însoţit de părinţii săi. 5.000 de copii îl aşteptau, scandându-i numele. “Ştiu cum mă cheamă?”, s-a mirat puştiul canadian. “Toţi, de pe o rază de 100 de kilometri, ştiu cum te cheamă, Ryan”, i-a răspuns Gizaw Shibru.

La finalul cordonului de oameni îl aştepta prietenul său Jimmy. L-a luat de mână şi l-a dus să vadă puţul, pentru a-i tăia panglica. A fost ziua în care a inaugurat primul din cele 432 de puţuri din 15 ţări (majoritatea din Africa) săpate cu banii Fundaţiei sale…

Mai departe, despre viaţa lui Ryan ne povesteşte Wikipedia: „Ryan graduated St. Michael’s Catholic High School in Kemptville, Ontario, Canada in June 2009. He has three brothers. His parents are Susan and Mark Hreljac. Ryan currently attends the University of King’s College in Halifax, Nova Scotia. Ryan also plays for the University of King’s College Blue Devils basketball team.
Ryan is still close to his African pen pal Jimmy Akana, who Ryan met on his first trip to Uganda”.

Exemplul lui Ryan, dar într-o manieră uşor diferită, a fost urmat de Rachel Beckwith, care, la împlinirea vârstei de 9 ani, a cerut altceva în loc de cadouri. “Îi păsa mai mult de ceilalţi decât de ea însăşi. De ziua ei, nu a vrut niciun cadou. Ne-a spus să nu-i cumpărăm nimic, căci voia bani pentru părinţii şi copiii care nu aveau apă”, povesteşte Samantha, mama sa. Rachel a strâns 220 de dolari, cu 80 mai puţin decât îşi propusese. Apoi, o lună mai târziu, avea să moară în mod tragic, dar, în amintirea sa, s-au strâns din donaţii 1 milion de dolari pentru visul său.

 

“Cei mari niciodată nu sunt capabili să înţeleagă lucrurile aşa cum sunt şi este plictisitor pentru copii să trebuiască să le tot dea, de fiecare dată, explicaţii”, Antoine de Saint-Exupery – Micul Prinţ


Surse info şi foto: Jotdown.es, Kurioso.es, Facebook.com/nonprofits, Wikipedia.org”

 

Comments on: "Sa luam exemplu de la copii" (2)

  1. Minunate articole! Acesta e impresionant, sunt miscat de puterea credintei si compasiunea acesor copii-eroi! Multumesc!

    Like

    • Cu drag Flavi, si eu ii multumesc la randul meu lui Ellunes. Caci el a scris minunatia aceasta de articol pe care eu l-am repostat. ( vreau sa mentionez din nou, pentru a intelege ca meritul nu este al meu.)🙂

      Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tag Cloud

%d bloggers like this: