Despre ultimele luni din viata mea

Buna dragii mei,

Va impartasesc ce s-a intamplat cu mine in ultimele doua luni, pentru ca noi invatam unul de la altul, din experienta si exemplele de viata ale celor din jur, gasindu-ne raspunsuri si explicatii ale evenimentelor din viata personala.

Cand am scris postul despre crucificare eram la cateva zile dupa revelatia pe care o avusesem eu, cand am fost anuntata ca va incepe procesul meu de purificare de atasamente si traume din trecut, pentru a ma putea inalta eliberata. Recunosc ca ma intrebam atunci cum se va intampla asta, cum o sa inceapa si cat o sa doara. Mi se spusese ca voi fi pusa in situatia de a renunta de una singura la atasamente sau voi pierde tot ce am ca sa ma eliberez de iluzia materialitatii. Si recunosc, eram si inca mai sunt, o persoana cu multe atasamente, a carei fericire depinde de iubirea persoanelor din jurul ei, de sustinerea lor, de a avea un camin si de a avea siguranta materiala.Inca de copil, de la varsta de 4-5 ani am incercat sa castig afectiunea parintilor mei si pentru ca nu simteam ca o primesc, am dedicat viata mea multumirii lor. Pana chiar si in ziua de azi, traiesc incercand sa ii multumesc pe altii, sa ii fac sa ma placa – si acesta este un atasament major. Atunci cand nu te poti iubi singur, cauti iubire cu disperare in exterior, pentru ca esti ca si cum ai fi continuu flamand – sufletul tau cu asta se hraneste.

Si crucificarea mea…a inceput acum 2 luni. Nici nu mi-am dat seama de ce se intampla toate pana acum 3 seri.

Una din marile mele dorinte din aceasta viata, in acelasi timp si o trauma si un mare atasament, este sa am un camin, pentru ca simt ca nu imi gasesc locul aici, pe Pamant. Totul se trage de la faptul ca nu am vrut sa ma reincarnez inca o data dar am fost nevoita din cauza promisiunii pe care am facut-o cand misiunea mea aici a inceput. Apoi, m-am nascut intr-o familie in care mama mi-a fost ucigas in ultima viata si tata omul care ma ura pentru ca nu l-am salvat de la mutilarea lui de catre mama. Spiritul meu stia in ce mediu ma voi naste si cat de greu va fi. Pe scurt, mama mea a fost prietenul meu in al doilea razboi mondial, in Polonia, si eram amandoi soldati. Eram firi diferite. Mama, el, ucidea cu placere si vroia sa ii faca si pe altii sa sufere pentru ca el fusese chinuit in copilarie de tatal sau. Eu, uram razboiul si vroiam pacea si vroiam sa dezertez sau sa ma sinucid ca sa nu mai asist  la atrocitati. Astfel am asistat intr-o zi la mutilarea actualului meu tata, care era un localnic cu care prietenul meu, mama, a intrat in conflict. Nu am facut nimic ca sa il ajut, cred ca eram prea terorizat si eu de cruzimea prietenului meu si nu aveam curaj sa il confrunt. Omul, care a scapat cu viata, dar cu handicapuri mari, m-a urat pentru ca nu l-am salvat. De aceea in aceasta viata, tata nu m-a crezut in stare de nimic. In cele din urma am incercat sa dezertez intr-o noapte. Cel care m-a prins a fost prietenul meu. Reactia lui a fost violenta. Totul s-a redus la el. Il lasam singur in razboi, eram un tradator si un las. M-a impuscat fara remuscari, am murit pe loc. Apoi, a murit singur in razboi. In clipa mortii, a murit cu ideea ca moare singur din cauza ca eu l-am tradat si lasat singur. Ca urmare, am inteles de ce mama in aceasta viata m-a nascut din dorinta de a nu mai fi singura si chiar si azi imi reproseaza ca nu sunt destul de alaturi de ea si ca de ar muri nu mi-ar pasa de ea. Nu va mai povestesc ce dezastru a fost si e inca, timp de 30 de ani, intre parintii mei actuali, din cauza fondului karmic. In plus, eu trebuia sa ma nasc mai devreme, ca sa vin sa o ajut pe mama, pentru ca asta e unul din rolurile mele. Dar ea m-a avortat la 3 luni si jumatate. Pentru un spirit avortat la acea varsta este cumplita experienta. Asa ca m-am nascut in familia care ma astepta sa aduc echilibrul in ea, cel putin cat am putut pana acum. Nu cred, cel putin cat pot eu sa inteleg, ca am reusit mare lucru. Dar timp mai e. Traind in aceasta familie, fara sa inteleg de ce se intampla toate lucrurile si de ce nu simt iubire venind de la ei, am inceput sa nu ma simt ca acasa. Ba chiar, parintii mei mi-au zis mereu: cat timp stai cu noi, esti acasa la noi, si faci cum vrem noi. Asa ca de mica mi-am dorit sa imi gasesc un camin, un loc unde sufletul meu sa se simta protejat. Am plecat de la parinti si m-am mutat singura in chirie la 22 de ani si am schimbat 6 locuinte intre timp pentru ca mereu apareau probleme. Nu am gasit un loc unde sa ma simt acasa. Acum stiu ca de fapt problema este ca eu nu inteleg ca aici nu e acasa si nu o sa fie acasa niciodata. Sunt pe Pamant temporar, pentru misiunea mea. Cand am inceput sa pot calatori intre dimensiuni si sa vad unde e casa mea, de unde m-am incarnat, suferinta a devenit si mai mare. Pentru ca acolo e iubire, e pace, e armonie, e o frumusete ce nu se poate descrie in cuvinte omenesti. Iar aici…uneori e ca iadul pentru mine si nu imi gasesc locul. Stiu, stiu…raiul ti-l faci singur. Stiu mai bine ca oricine asta, dar e atat de greu!

Asa ca prima lectie a venit. Parintii prietenului meu s-au oferit sa ii cumpere apartament. Asta ar fi insemnat sa ne mutam impreuna acolo si sa avem….un camin. UN CAMIN! Ceea ce eu am cautat intreaga mea viata! As fi fost cel mai aproape de realizarea acestui vis, desi apartamentul nu ar fi fost  cu nimic al meu. Poate doar sufleteste daca m-as fi atasat de el…Ideea e ca am pus toata energia si tot sufletul meu in cautarea acestui apartament si am facut din asta un proiect personal. Ma trezeam dimineata si intram pe site-urile imobiliare. Am citit sute de anunturi. Am sunat agentii. Am construit vise si planuri. Ziua cautam, noaptea visam ca il gaseam. Am ales pana si canapeaua, aragazul si culoarea peretilor. Zburam…spre caminul meu viitor, spre al nostru. Si brusc am cazut rau de tot. Au aparut tot felul de probleme si piedici absurde si in cele din urma am ajuns sa sufar enorm si sa imi reactivez multe traume si frici. Am inceput sa ma tem ca voi pierde acest camin, desi inca nici nu aparuse, nu ma mutasem, nu se conturase nimic. Am inceput sa imi pun in pericol relatia cu iubitul meu din frica ca el ma va parasi intr-o zi, peste un an, peste 20 poate, si caminul meu va pleca odata cu el. Incepusem sa traiesc un iad. Frici si frici si frici. Si conflicte care imi urateau zilele. Si ma secau de energie. Si apoi, brusc, s-a facut lumina! Am inteles de ce atata chin sufletesc si de ce m-am implicat nepermis de mult in ceva ce nu ma privea. Din disperarea mea de a ajunge acasa. Dar acasa nu e aici pentru mine si nu va fi niciodata. Pot sa fac eu ca sa ma simt aici acasa daca invat sa iubesc viata mea aici. Stiu asta, si intr-o zi o sa reusesc. Dar nu pot cere nimanui sa imi ofere un camin! Prima lectie a fost eliberarea de atasamentul unui camin. Un om liber nu apartine niciunui loc. Un spirit isi are caminul doar alaturi de Dumnezeu, iar Dumnezeu este pretutindeni. Insa eu ca spirit, am o trauma si nu ma simt acasa pana cand nu ma intorc de unde am venit, din dimensiunile superioare. Daca ducem subiectul mai departe…sunt multe de zis. O sa ma opresc aici, si o sa trec la urmatoarea lectie.

Atat timp cat nu facem acel lucru pentru care am venit aici si pentru care a sosit timpul, acea activitate care ne-ar face completi si impliniti, si care i-ar ajuta si pe altii, nu vom simti ca facem ceea ce trebuie. Nu se vor alinia planetele pentru noi, daca pot spune asa. Ne agatam de locuri de munca si speram ca odata cu salariile primite, sa ne vina si siguranta si satisfactiile personale, sufletesti. Insa nu poate fi decat o greseala. In momentul in care lucrezi doar pentru salariu, si lucrul pe care il faci zilnic iti aduce minimul de bucurie, nu faci ceea ce esti destinat sa faci. Cu totii am venit aici cu un anumit talent, o anumita pricepere, o anumita vocatie inscrisa in ADN-ul nostru. Exista pentru fiecare din noi acea activitate pe care o facem si ne simtim liberi si completi. Cand o facem, timpul dispare, concentratia e maxima si suntem conectati perfect cu respectiva activitate si cu Universul. Simtim ca daca am face asta, am fi fericiti. Nu intotdeauna se poate din start sa o iei pe calea corecta. Trebuie sa treci prin niste deceptii legate de locul de munca, ca sa te indemne inima sa alegi ceea ce este mai bine pentru tine. Eu mi-am cautat stabilitatea mereu intr-un job. Mi-a fost oarecum si o idee insuflata de parinti si de societate, care ne facem sa credem ca nu suntem oameni daca nu avem un job bun sau ca daca stai 30 de ani intr-un singur loc de munca, esti demn de apreciat. Mi-am ignorat abilitatile si talentele, mi-am inchis portile in fata chemarii mele launtrice, si am ales mereu jobul care mi-a adus mai multi bani, pentru ca viata mi-a fost scumpa. Ultimul job care a ajuns la mine ca prin minune, printr-o inlantuire de circumstante favorabile parca desprinse din filme, s-a intamplat sa fie un job part time, cu salariu foarte mare, intr-un mediu de afaceri profesional. Nu m-au atras niciodata marile corporatii din cauza felului in care isi manipuleaza si folosesc angajatii pana la epuizare si le incalca drepturile de baza. Insa am acceptat sa lucrez aici pentru bani, si pentru programul part-time. Mi-am facut treaba constiincioasa, toate bune. Chiar eram mandra de mine si am primit laude. Insa in ultimele doua luni, acest mediu de munca a devenit brusc ostil. Au inceput sa mi se puna piedici in realizarea sarcinilor si sa mi se faca comentarii negative. Parca o forta mi se opunea. Am dezvoltat un conflict tacit cu unul dintre colegii mei, care parea sa ma saboteze. Ma simteam nedreptatita. Apoi, intr-o zi, chiar in ziua echinoctiului, cand am declarat Universului ca ma deschid fara prejudecati schimbarilor ce vor veni, s-a intamplat socul. Se mai intamplase odata. Anul trecut, tot pe vremea asta, am declarat intr-o dimineata cu inima complet deschisa: faca-se voia lui Dumnezeu pe deplin. Si in aceeasi zi, 3 ore mai tarziu, am fost data afara pe nedrept de la locul de munca. Era timpul sa merg mai departe. De data aceasta, m-am trezit cu un raport negativ facut de sefii mei, un raport absurd si mincinos, cu pretentii exagerate si pe care le auzeam pentru prima oara, desi in raport mi se reprosa ca nu le-am indeplinit. Sefa mea, se transformase intr-un calau si ma ataca grav, ajungand sa imi spuna: pentru mine esti un nimic si tu nu esti din lumea noastra, nu stiu pe ce lume traiesti!. Asta in conditiile in care mereu mi-am facut treaba perfect si constiincioasa. O colega mi-a zis in aceeasi zi: locul tau nu e aici, in firmele astea mari. tu ai un suflet deosebit, o viziune pe care multi nu o au. aici ori esti caine si sfasii si calci pe cadavre, ori esti mancat de viu. tu nu ai ce cauta aici. esti prea delicata. Si mi-a deschis ochii. Parca prin ea, Universul imi vorbea. Era timpul sa ma detasez de iluzia bunastarii materiale oferite de un job intr-o corporatie si sa caut sa imi castig existenta prin ceea ce stiu eu sa fac cel mai bine. Era timpul sa incetez sa vreau sa ma integrez fortat in lumea lor rece, si sa accept ca pur si simplu lumea mea e alta. Am contract fix pe un an, nu pot fi data afara. Insa imboldul mi-a fost dat. Merg mai departe. M-am detasat de iluzia locului de munca care aduce fericirea.

Nici certurile in cuplu nu au fost lipsite in aceasta perioada. Parca o luasem razna si ma agatam cu disperare de iubitul meu. Daca nu gaseam fericire in mine, nu gaseam implinire in exteriorul meu, nu aveam stabilitate la munca si un loc de care apartin, am inceput sa ii cer lui sa ma faca fericita, sa ma implineasca, sa nu ma lase singura, sa imi ofere siguranta, sa fie casa mea si cel care ma completeaza. Am inceput sa il acuz ca nu face asta si apoi, desi el s-a straduit si a facut ce i-am cerut, fericirea nu a venit. Chiar si ceilalti oameni de la care ma asteptam sa ma aprecieze, au inceput sa ma respinga si sa ma judece. Simteam ca toata lumea ma dezamageste. Ma simteam singura si neinteleasa. Invizibila si transparenta. Oamenii pe care eu incercasem sa ii multumesc, imi spuneau acum direct sau indirect, ca nu ma plac. Am suferit enorm. Am plans, am cautat sa inteleg de ce orice as face, oamenii ajung sa nu ma placa si sa nu imi gasesc fericirea alaturi de ei. Si am avut urmatoarea lectie: detasarea de asteptarile ca sa imi gasesc fericirea prin ceilalti.

In urma cu o luna a murit si bunicul meu. Intelesesem moartea, dar nu pe deplin. Mai aveam un blocaj: mi-era teama sa vad un om mort. Nu am mai vazut niciunul niciodata. Mi-era teama, dar o teama inexplicabila. Am evitat sa ma duc sa il vad pe bunicul  doua zi dupa ce a murit. Insa in a 3-a mi-am luat inima in dinti si m-am dus. Ma asteptam sa am emotii puternice cand ii voi vedea trupul neinsufletit. Insa am constatat cu uimire, privindu-l, atingandu-l…ca energia corpului lui era frumoasa si calma. Chipul lui parea sa radieze si parea impacat, parca zambea. Am simtit cu toata fiinta mea ca e doar un corp in sicriu. E un corp ce trebuie onorat pentru ca el a gazduit o viata, un spirit, insa spiritul acela, nu mai era acolo deloc. Iar corpul lui nu era urat sau infricosator cum as fi crezut. Nu m-am intristat deloc. Am inteles puternic si profund ca atunci cand ne parasim corpul, ne eliberam si plecam. Era un trup gol pe dinauntru, dar care inca pastra energia frumoasa a eliberarii de suferinta. A fost o oportunitate buna sa ma curat de ultima frica legata de moarte.

In tot acest timp, ori de cate ori reveneam la blog si vedeam comentariile voastre si suportul vostru, ori de cate ori vedeam ce fiinta plina de iubire sunt cand scriu aici si ce siguranta am pe mine, ma simteam ca si cum cand vorbesc catre voi, viata mea deodata devine plenara si planetele se aliniaza pentru mine. Ce semn mai bun ca atunci cand le vorbesc oamenilor sunt pe calea cea buna?

Acum 4-5 seri, nu mai stiu exact, am avut o criza puternica. Am plans cu disperare si am inceput sa strig: nu mai vreau sa traiesc! Nu mai vreau sa vina ziua de maine! Nu mai pot trai asa! Si in sufletul meu, piesele au inceput sa se miste si deodata am inteles: nu mai vreau sa traiesc asa. Nu in felul acesta. Trebuie sa imi schimb viata. Nu e vorba ca vreau sa mor. Adica nu de tot, nu sa plec. Ci vreau sa imi schimb viata. E clar ca modul limitat in care traiam ma facea sa vreau sa mor. Toate traumele, toate fricile, conflictele…trebuie lasate in urma. Asa nu se mai poate.

Apoi am mai zis ceva: Nu am nimic! Tot ce am construit anii astia e doar praf in vant! De fapt, nu am nimic! Nimic nu imi apartine si sunt doar eu, goala, in lume! Am zis-o cu durere, dar o alta rotita s-a miscat si am priceput: Da, nu am nimic. In sfarsit am inteles: sunt eu, eu sunt independenta, eu sunt un spirit liber si atasamentele sunt doar iluzii. Nu am nimic. Dar nu e o tragedie, ci e libertate. Atunci am facut conexiunea: ” in lunile ce vor urma va trebui sa renunti la atasamente sau vei pierde totul ca sa poti evolua.” Se intampla! Se intamplase in ultimele 2 luni si se intampla chiar atunci! Imi intelegeam lectia. Intr-un moment de disperare in care aparent vroiam sa mor, de fapt, strigam din tot sufletul ca vreau sa ma eliberez de frici si de atasamente si sa imi schimb viata! Era o decizie si o strigare venita din profunzimea mea. Toate conflictele, toate situatiile absurde, toata suferinta, toate amagirile strivite…toate fusesera necesare ca sa identific atasamentele, sa le traiesc puternic, sa inteleg ca nu ma pot face fericita, si sa ma eliberez de ele ca sa pot sa imi gasesc pacea. Toate se legau! Dar a fost necesar sa urlu ca vreau sa mor. A fost necesar sa plang lacrimi amare si sa renunt la viata ca sa ma renasc.

Nu, nu…inca nu s-a terminat. Ba chiar, cred ca e abia inceputul purificarii mele. Si simt intens cum ma schimb, iar schimbarile nu vin usor, ci cu multa tulburare interioara. Dar fara socuri, noi, oamenii, nu ne schimbam. Fara crize, fara a ajunge pe muchia de cutit, nu ne cautam echilibrul. E nevoie de disperare ca sa doresti cu toata fiinta ta pacea.

Aseara am facut un exercitiu condus de Inelia Benz. Mi-am setat telurile pentru urmatoarele luni, un an si 5 ani. Apoi a fost un exercitiu de vizualizare in care trebuia sa ma intalnesc cu eu, cea din viitor, sa o observ si sa o intreb ce a facut de a avut succes. Sa ma sfatuiasca. Vizualizarile mele sunt foarte puternice si realiste. Cu usurinta, m-am vazut intr-o casa cu pereti inalti, cu o fereastra mare in stanga, prin care intra lumina puternica a unei zile de vara. Eram intr-un loc tropical, sau un loc unde era vara mai mereu, iar de pe geam se vedea marea sau oceanul. In fata mea am aparut eu la vreo 30-32 de ani. Eram de nerecunoscut. O femeie hotarata, frumoasa, cu o privire care radia a iubire si implinire si cu un zambet larg. Purta o rochie alba, lunga, inflorata. Avea parul lung si in picioare sandale. Parea foarte fericita si relaxata. Mi-a spus ce facea ea, cu ce se ocupa si ca era impacata si implinita. Calatorea tot timpul, si desi avea o casa, rar statea in ea mai mult de cateva zile. Locuia acolo, in locul insorit, in casa de pe plaja. Am intrat in pielea ei si am simtit ceva nemaipomenit. Ceva cutremurator si greu de inteles pentru mine cea de acum. In ea, nu exista nicio frica. Nici macar una singura! Era complet eliberata de frici si avea o siguranta coplesitoare. Era puternica si determinata si plina de iubire nemarginita. Era in pace si echilibrata. Se simtea in afara trupului ei, ca si cum constiinta ei era expandata si ea era pretutindeni in camera. Era fara limite si cu resurse imense. Si o insufletea o iubire de oameni si o forfota interioara de a nu sta intr-un singur loc, de a ajunge la toti. Era…atat de diferita de ceea ce sunt eu acum! Era…un ghid spiritual si calatorea in jurul lumii ca sa ajunga la oameni si sa le vorbeasca. Era libera si unita cu Universul. Cand am iesit din pielea ei m-am simtit marunta, dar m-am umplut de speranta. A fost speranta de care aveam nevoie. Azi m-am gandit toata ziua la ea si mi-am amintit-o. Cumva, acum stiu ca orice s-ar intampla, oricat de greu mi-ar fi, intr-o zi, voi fi ea. Si asta imi da toata energia sa merg mai departe. Vreau sa fiu ea! Ea e tot ce imi doresc sa fiu!

Citind o poezie de Rumi, m-am gandit la ea:

Rumi : Aspiratie

“Ce e de facut daca nu ma recunosc?
Nu sunt nici crestin, nici evreu, nici musulman;
Nu sunt nici din est, nici din vest, nu sunt tarmul, nici marea;
Nu sunt nici o comoara a Naturii, nici stelele din cer;
Nu sunt nici pamantul, nici apa, focul sau aerul ;
Nu sunt nici cerul, nici noroiul ;
Nu sunt din India, Irak sau Kharasa ;
Nu sunt al acestei lumi, dar nici al celeilalte;
Nu sunt al paradisului si nici al iadului;
Nu sunt nici Adam, nici Eva.
Locul meu este unde nu este nici un loc,
Urma mea este fara urma;
Nu sunt nici corpul, nici sufletul,
pentru ca eu apartin Preaiubitului meu.
Am renunţat la dualitate si am văzut
amandoua lumile ca fiind doar una.
Doar pe Tine Te caut,
Doar pe Tine Te stiu,
Doar pe Tine Te vad,
Doar pe Tine Te chem,
Tu esti cel dintai, ultimul, cel din exterior si cel din interior,
Nu cunosc pe nimeni decat pe Tine, CEL CARE ESTI.

Cupa iubirii mi-a umplut sufletul,

iar cele doua lumi mi-au scapat din mana.

Abandoneaza lumea si viata

si gaseste viata lumii.”

E uimitor cum se petrec lucrurile in viata noastra si cum schimbarile vin si ne dam seama de ele dupa ce au trecut si efectele lor s-au produs deja.

E greu si necesita mult zbucium si suferinta, dar va spun, ca merita. Eliberarea de frica si de atasamente lasa un urma o pace si o libertate care te fac fericit neconditionat.

Nu avem cum ocoli procesul. Nimeni nu se inalta fara suferinta. Nimeni nu se ilumineaza fara sa treaca printr-un tunel intunecat si aparent fara capat. Nimeni nu gaseste pacea fara haos. Nimeni nu se elibereaza decat daca isi vede nodurile si isi desface stransoarea.

Curaj! Rabdare! Iubitii mei…s-ar putea sa fie momente cand sa va considerati pedepsiti sau asupriti, neintelesi, agresati, singuri, pierduti, fara loc in lume, derutati, fara speranta…S-ar putea sa vreti sa se sfarseasca totul si sa urlati ca vreti sa muriti. S-ar putea sa treceti prin iad si sa o faceti singuri… Insa sunt doar etape ale iluminarii. Tineti minte ca totul va trece si ceea ce va veni, va aduce renasterea si libertatea, fericirea deplina si iubirea atotexistenta si atotcuprinzatoare. Va spun, trec prin asta, si merita! Merita fiecare suspin, fiecare lacrima si fiecare pierdere! Pentru ca revelatiile care vin odata cu ele si lectiile invatate sunt nepretuite si va duc tot mai sus, tot mai aproape de dimensiunile iubirii.

Si ajutorul e acolo pentru voi mereu, fara exceptie. E necesar doar sa va deschideti spre el. Ghizii nostri de sus sunt mereu gata sa ne ajute, doar sa cerem.

Sunteti oameni, dar sunteti si dumnezei. Nu uitati asta atunci cand va simtiti doborati. Si dumnezeii isi pot crea lumea si isi pot construi viata asa cum viseaza.

In aprilie ne vom intalni. Urmatorul articol va fi despre asta.E timpul sa ne sustinem unii pe altii. Daca cineva are nevoie de ajutor, sa il ceara aici. Eu va rog…am nevoie de voi la randul meu. Ganditi-va la mine pozitiv, puneti-ma in rugile voastre, trimiteti-mi lumina si iubire neconditionata. Nu trebuie sa induram toate singuri si sa ne credem eroi. A recunoaste ca ai nevoie de ajutor e un mare act de curaj si de intelepciune.

Va iubesc!